muștiuc sn [At: DDRF / V: moșticăl, ~șlic, ~șlică sf ~șulic, ~șulică sf (reg) moștic, ~tic, ~icăl, ~ticlu, ~tric, ~tuc / Pl: ~uri / E: ger Mundstück] 1 Piesă detașabilă, de metal, de os, de lemn etc., la instrumentele muzicale de suflat, care se ține între buze și prin care se suflă în instrumentul respectiv. 2 (Pex; arg) Gură. 3 (Îe) A lua cuiva ~ul A lovi pe cineva peste gură. 4 (Ban; pan) Imamea a ciubucului Si: țigaret. 5 Piesă metalică, de bronz sau de alamă, cu care se termină un furtun de stropit și care concentrează și dirijează jetul de lichid. 6 Piesă de metal sau de lemn montată la capătul de presare al pieselor și folosită la fasonarea cărămizilor, a țiglelor etc. 7 (Reg) Zăbală.

MUȘTIUC, muștiucuri, s. n. 1. Piesă (de ebonit, de os sau de metal) la instrumentele muzicale de suflat, prin care se suflă. ♦ Imameaua ciubucului. 2. Capătul metalic cu care se termină un furtun de stropit și care servește la concentrarea și dirijarea vinei de lichid. 3. Piesă de oțel sau de lemn căptușit cu tablă, fixată la capătul presei de cărămidă, folosită la fasonarea materialului din care se taie cărămizile sau țiglele.

MUȘTIUC s.n. 1. Capătul unor instrumente muzicale de suflat, prin care se suflă; ambușură. 2. Capătul metalic cu care se termină un furtun. 3. Piesă de oțel sau de lemn căptușit cu tablă, cu care se fasonează cărămizile sau țiglele. [< germ. Mundstück].

MUȘTIUC s. n. 1. capătul unor instrumente muzicale de suflat, prin care se suflă; ambușură. 2. capătul metalic cu care se termină un furtun. 3. piesă de oțel sau de lemn căptușit cu tablă, cu care se fasonează cărămizile sau țiglele. (< germ. Mundstück)

MUȘTIUC ~uri n. 1) Tub mic (de os, de lemn, de ebonită) în care se fixează țigara pentru a fuma; țigaret. 2) Extremitate a unui instrument muzical de suflat, pe unde se suflă cu gura; ambușură. 3) Capătul metalic al unui furtun care servește la reglarea curentului de apă. [Sil. -tiuc] /<germ. Mundstück

muștiuc n. zăbală. [Cf. mușca].

muștĭúc n., pl. urĭ (rus. muštúk și mundštúk, d. germ. mundstück, compus d. mund, gură, și stück, bucată, pĭesă). Zăbală. Bucata trîmbițeĭ în care sufli și care e mobilă. Imameaŭa cĭubuculuĭ.

moștic sn vz muștiuc

moșticăl sn vz muștiuc

mușlic² sn vz muștiuc

mușlică sf vz muștiuc

muștic sn vz muștiuc

mușticăl sn vz muștiuc

mușticlu sn vz muștiuc

muștric sn vz muștiuc

muștuc sn vz muștiuc

mușulic sn vz muștiuc

muștiuc (desp. -tiuc) s. n., pl. muștiucuri

muștiuc (-tiuc) s. n., pl. muștiucuri

muștiuc s. n. (sil. -tiuc), pl. muștiucuri

muștiuc

MUȘTIUC s. (MUZ.) ambușură, (reg.) pliscoi. (~ al clarinetului.)

MUȘTIUC s. v. zăbală.

muștiuc s. v. ZĂBALĂ.

MUȘTIUC s. (MUZ.) ambușură, (reg.) pliscoi. (~ al clarinetului.)

muștiuc (< germ. Mundstück), parte a unor instrumente* de suflat, care se fixează (prin apăsare) de buze (în cazul instrumentelor de suflat din alamă), ori se ține în gură (în cazul clarinetului* și al saxofonului*). Prin m. se introduce coloana de aer în instr.

muștiuc, muștiucuri s. n. gură.