măcăi vi [At: COSTINESCU / V: (pop) macai, (reg) mac~, ~cai, măcăcăi, mâcai, mâc~, mâcâi / Pzi: 3 măcăie, ~ește / E: mac¹ + -ăi] 1 (D. rațe, imp d. gâște) A scoate strigătul caracteristic speciei. Si: (reg) a măcăli, a măcăni (1). 2 (Fig; d. armele de foc) A produce un zgomot scurt și sacadat Si: a pocni. 3 (Fig; prt; d. oameni) A trăncăni. 4 (Reg; d. broaște) A orăcăi.

MĂCĂI, pers. 3 măcăie, vb. IV. Intranz. (Despre rațe) A scoate strigătul caracteristic «mac-mac». Rațele închise în coștirețe se trezeau măcăind. CAMILAR, N. II 32. Un cîrd de rațe s-a năpustit măcăind zgomotos. SAHIA, N. 55. – Variantă: măcăni (MACEDONSKI, O. III 110) vb. IV.

A MĂCĂI pers. 3 măcăie intranz. (despre rațe) A scoate sunete caracteristice speciei; a face „mac-mac”. /mac + suf. ~ăi

măcăì v. 1. a striga, vorbind de rațe; 2. fam. a trâncăni din gură. [Onomatopee: mac! mac!].

măcăĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (d. mac-mac). Strig ca rața. – Și hăcăĭesc în nord; în vest măcăn, a -í: rața măcăne (Ĭov. 207).

macai v vz măcăi

macăi v vz măcăi

măcai v vz măcăi

măcăcăi v vz măcăi

mâcai v vz măcăi

mâcăi v vz măcăi

mâcâi² v vz măcăi

MĂCĂNI vb. IV v. măcăi.

măcăi (a ~) vb., ind. prez. 3 măcăie, imperf. 3 pl. măcăiau; conj. prez. 3 să măcăie

măcăi (a ~) vb., ind. prez. 3 măcăie, imperf. 3 sg. măcăia; conj. prez. 3 să măcăie

măcăi vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. măcăie; imperf. 3 sg. măcăia

măcăesc, -ăiască 3 conj., -ăiam 1 imp.

MĂCĂI vb. (rar) a hăcăi, (reg.) a măcăli, a măcăni, a mărțăi, a ocăi. (Rațele ~.)

MĂCĂI vb. v. ocăcăi, orăcăi.

măcăi vb. v. OCĂCĂI. ORĂCĂI.

MĂCĂI vb. (rar) a hăcăi, (reg.) a măcăli, a măcăni, a mărțăi, a ocăi. (Rațele ~.)

MĂCĂÍ vb. IV. I n t r a n z. 1. (Despre rațe, impropriu despre gîște) A scoate strigătul caracteristic speciei, a face mac-mac; (regional) a măcăli, a măcăni. Se pomeni cu cîțiva boboci de rață măcăind după dînsul. ISPIRESCU, L. 325. În fundul ogrăzii, o rață leșească fuge-naintea noastră, măcăind speriată. VLAHUȚĂ, O. A. 382. Rațe cu capete de smarald măcăiesc. ANGHEL-IOSIF, C. L. 172. Un cîrd de rațe s-a năpustit măcăind zgomotos. SAHIA, N. 55. În trestii, măcăiau și băteau din aripi rațele. SADOVEANU, O. I, 410. Rațele, închise în coștirețe, se trezeau măcăind. CAMILAR, N. II, 32. Cîrduri de gîște și rațe măcăiau la ușile cuhniilor. V. ROM. aprilie 1 954, 99. Toată noaptea măcăiește și cînd sboară, șuierește. ȘEZ. VII, 122. ♦ Fig. (Despre armele de foc) A produce un zgomot scurt și sacadat; a pocni. Tocmai noaptea tîrziu, pe front, în dosul mitralierelor care măcăiau înfricoșător. . . își mai veni în fire. REBREANU, NUV. 307. ♦ F i g. (Peiorativ, despre oameni) A trăncăni. V. c l ă m p ă n i. Cf. COSTINESCU, DDRF, ȘĂINEANU, D. U. 2. (Regional, despre broaște) A orăcăi. ALR SN III h 730. – Prez. ind. pers. 3: măcăie și măcăiește. – Și: (popular) macai (H III 4, 101, 140, 325, VI 74, VII 133, VIII 98, X 208, 465, XI 75, XIII 174, XIV 436, 464, 488, XV 425, 490), (regional) măcaí (ib. X 423, 478), mîcăi (ib. III 245, X 85, XIV 4, 237, XVIII 140), mîcîí (ib. I 170, III 195), mîcaí (ib. VI 215, XVIII 304), macăí (ib. II 80, 117, 167, 207, ALR SN II h 381), (prin reduplicare) măcăcăi (ALEXI, W., H IV 429, ALR SN II h 381) vb. – Mac¹ + suf. -ăi.

MACAI vb. IV v. măcăi.

MACĂI vb. IV v. măcăi.

MĂCAÍ vb. IV v. măcăi.

MĂCĂCĂI vb. IV v. măcăi.