NĂTĂROAICĂ, nătăroaice, adj., s. f. (Femeie) prostănacă, toantă, neghioabă, idioată. – Nătărău + suf. -oaică.

nătăroaică sf, af [At: NEGRUZZI, ap. PR. DRAM. 488 / V: ~raică / Pl: ~oaie / E: netare + ~oaică] (Rar) 1-2 (Femeie) prostănacă, idioată.

NĂTĂROAICĂ, nătăroaice, adj., s. f. (Rar) (Femeie) prostănacă, toantă, neghioabă, idioată. – Nătărău + suf. -oaică.

nătăraică a vz nătăroaică

NĂTĂRĂU adj. și sm. NĂTĂRAUCĂ (pl. -ce) sf. Neghiob, tîmpit, nătîng: Și-o femeie simțitoare, de-o lua un nătărău, Ori un simțitor o proastă, nu poate fi alt mai rău (PANN); mai bine la pagubă cu un deștept decît la cîștig cu un nătărău (ZNN.); am fost un nătărău pîn’acum, de ți-am suferit obrăzniciile și nebuniile (ALECS.); Și cu toată-a ei silință bețișori de fîn trăgea Sau vr’o muscă nătăraucă prinzînd iute împungea (DON.) [‡netare „slab, fără putere”].

NĂTĂRĂU ~oaică (~i, ~oaice) substantival (despre persoane sau despre manifestările lor) Care vădește lipsă de inteligență; prost; neghiob; tâmp; tont; nătâng; netot; nerod; năuc. /Din netare

nătăroaică adj. f. (femeie ~), s. f., pl. nătăroaice

nătăroaică adj. f., s. f., pl. nătăroaice

nătăroaică adj. f., s. f. (sil. -roai-), g.-d. art. nătăroaicei; pl. nătăroaice