NARĂ, nări, s. f. 1. Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale cavității nazale prin care respiră și miros oamenii și unele animale. ◊ Expr. Cu nările (sau nara) în vânt = cu capul ridicat, cu o ținută semeață; p. ext. mândru, plin de sine. A se umfla în nări sau a-și umfla nările = a-și lua un aer semeț; p. ext. a-și da importanță, a se îngâmfa. 2. Piesă metalică în formă de tub amplasată pe puntea sau pe bordajul unei nave, prin care iese lanțul ancorei în afara bordului. [Var.: (reg.) nare s. f.] – Lat. naris.

nară sf [At: PSALT. 243 / V: (reg) ~re, năre / Pl: nări, (îrg) ~ri, ~re / E: ml naris] 1 (Mpl) Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale nasului la oameni, ale botului la unele animale sau ale ciocului la păsări, prin care ființele respective respiră și miros Si: (reg) nărtițe. 2 (Îe) A se umfla în nări sau a-și umfla nările A-și lua un aer semeț, o ținută mândră. 3 (Pex; îae) A se îngâmfa. 4 (Îae) A se enerva. 5 (Îlav) Cu nările (sau, rar, nara) în vânt Cu capul sus. 6 (Îal) Cu o ținută semeață și avântată. 7 (Pex; îal) Sigur de sine Si: mândru, sfidător, țanțoș. 8 (Reg; îe) A băga pe sub ~ (sau nări) A mânca. 9 (Îrg) Nas¹ (1). 10 (Trs; pex) Bot al unor animale Si: (îrg) nas¹ (2). 11 (Pan) Tub de fontă sau de oțel care se fixează în puntea, în bordajul sau în parapetul unei nave, și prin care trece lanțul ancorei de pe punte în afara bordului. 12 (Reg; lpl) Parte dinainte, adusă în sus, a tălpilor saniei Si: (pop) bour. 13 (Reg; lpl) Parte din vârf a opincii, strânsă cu nojițe Si: (reg) gurgui.

NARĂ (pl. nări) sf. 1 🫀 Fie-care din rele două găuri ale nasului (la om și la animale) (🖼 3313): a se umfla în nări; mi s’au înfundat nările; Convulsiv îți strînge mîna, lacom nările-și dilată (VLAH.); sbura calul nebun, cu coama și cu nara în vînt (ODOB.); armăsarul suflă cu o ~ spre dînsa răcoare, iară cu altă ~ în spre împărat aer înfocat (ISP.) ¶ 2 ⛵ Tubul de fontă sau fier în corpul vasului, dinspre proră, pe unde trece lanțul ancorei (🖼 3314) [lat. naris].

NARĂ, nări, s. f. 1. Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale cavității nazale prin care respiră și miros oamenii și unele animale. ◊ Expr. Cu nările (sau nara) în vânt = cu capul ridicat, cu o ținută semeață; p. ext. mândru, plin de sine. A se umfla în nări sau a-și umfla nările = a-și lua un aer semeț; p. ext. a-și da importanță, a se îngâmfa. 2. Piesă metalică în formă de tub amplasată pe puntea sau pe bordajul unei nave, prin care trece lanțul ancorei de pe punte în afara bordului. [Var.: (reg.) nare s. f.] – Lat. naris.

NARĂ, nări, s. f. 1. Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale nasului, prin care respiră și miroase omul și unele animale. Șoimaru simți pătrunzîndu-i în nări mirosul iute al gunoiului. SADOVEANU, O. VII 144. Cîinele o luă la goană, cu nările lărgite. C. PETRESCU, S. 37. ◊ (Metaforic) Locomotiva a intrat în gara supraîncărcată, împroșcînd pe nări fîșii de aburi. SAHIA, N. 51. ◊ Expr. Cu nările (sau nara) în vînt = a) (despre cai) cu gîtul întins, în goană mare. Roibii cu nările-n vînt Vor trece-n sălbatec galop. COȘBUC, P. I 154; b) (despre oameni) mîndru, țanțoș, sigur de sine. A se umfla în nări sau a-și umfla nările = a se făli, a se ține mîndru; a-și da importanță. Cel mai mare... Se rădică în scări, Se umflă în nări Și-și face ochii roată Peste oștirea toată. SEVASTOS, N. 110. Și prostatecele nări Și le umflă orișicine în savante adunări Cînd de tine se vorbește. EMINESCU, O. I 134. 2. Tub de fontă sau de fier care merge de la puntea unei nave la unul din borduri și prin care trece lanțul ancorei. [Bricul] Mircea, desfăcut din legăturile de la uscat, se mișcă încet, trăgîndu-și pe nară, c-un zăngănit fioros, lanțul ancorei. BART, S. M. 14. – Pl. și: (1) nare (ALECSANDRI, P. III 12). – Variantă: nare (DELAVRANCEA, S. 183, ALECSANDRI, P. P. 91) s. f.

NARĂ nări f. 1) Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale cavității nazale la om și la unele animale. * Cu nările (sau cu ~a) în vânt a) în plină goană; b) cu multă grabă; c) plin de sine; trufaș. A se umfla în nări (sau a-și umfla nările) a-și da aere. 2) Orificiu pe bordul unei nave, prin care este trecut lanțul ancorei. [G.-D. nării] /<lat. naris

nară f. fiecare din cele două cavități ale nasului. [Lat. NARIS].

náră și náre f., pl. nărĭ (lat. naris, din *nasis, rudă cu nasus, nas; it. nare, nare; pv. nar, nare; sp. pg. nariz, nas). Fie-care din cele doŭă deschizăturĭ ale nasuluĭ.

nare sf vz nară

năre sf vz nară

NARE 👉 NARĂ.

náre V. nară.

nară s. f., g.-d. art. nării; pl. nări

nară s. f., g.-d. art. nării; pl. nări

nară s. f., g.-d. art. nării; pl. nări

nară, pl. nări

nare (nări), s. f. – 1. Deschizătură a nasului. – 2. (Trans. de V.) Nas. – Var. nară. Mr. nare, nari. Lat. nāris (Pușcariu 1153; Candrea-Dens., 1203; REW 5826); cf. v. it., sard. nare, rar nara, prov. nar, cat. nars. Semantismul din Trans. coincide cu sp. – Der. nărtos, adj. (năsos, cu nasul mare), prin confuzia suf. (-tos pentru -os, ca în spătos, sănătos, fruntos etc., după Candrea-Dens., 1204; de la un lat. *nāritōsus, după Pascu, Suf., 76 și Pascu, Beiträge, 10, cu suf. -tos); nărticios, adj. (năsos); nărtiță, s. f. (fosă nazală).

mielu’ cu o nară expr. v. miel.

NARĂ s. v. nas.

nară s. v. NAS.

NARĂ INTERNĂ s. (ANAT.) coană.

NARĂ s. f. I. (Mai ales la pl.) 1. Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale nasului la oameni, ale botului la unele animale sau ale ciocului la păsări, prin care ființele respective respiră și miros. Cu mir amu ungu-i trupul... așijderea și la urechi, așijderea la nari. coresi, ev. 513. Că-i vor prinde cu undițe de nari și-i vor înpunce cu ostii cu trii colți. cod. tod. 227. Ce te laudzi cela ce ești tare Cu mîniia ce slobodzi din nare...? dosoftei, ps. 173/8. Voiu pune undețele meale în nările tale și frîu în buzele tale. biblia (1688), 282¹/43. Și-i turnară și muștariu pre nări (a. 1698). gcr i, 320/32. Nas avea mare, roșatec ca sfecla, nările largi (a. 1799). id. ib. ii, 169/2. [Oilor] să li se sloboadă sînge... din nările nasului. calendariu (1814), 187/25. Nasul turtit cu nări late era din ambele părți mărginit de niște musteți. asachi, s. l. ii, 53. Șuieratul largilor... nări [ale iepei] era ca boldul unui pinten pentru armasarul care atunci și mai tare se răpezea la fugă. negruzzi, s. i, 42. [Caii] cu nările aprinse, cu gurile spumate... La sunete de luptă, pe cîmp își luau zborul. alexandrescu, m. 30. Un tînăr... zgîrcit, de se răsufla pe o nară, de economie. alecsandri, ap. tdrg. Am oprit cățeii cari aveau cap mai mare, bot mai larg, nări mai deschise, odobescu, s. iii, 42. Un cal care soarbe prin nările-i foc. eminescu, o. iv, 96. Purcelul... suflînd o dată din nări, s-au făcut ca două suluri de foc. creangă, p. 85. Începu a-i țîșni apa pe nări și pe urechi ca pe niște lăptoace. id. ib. 242, cf. 158. Armăsarul suflă cu o nară spre dînsa răcoare, iară cu altă nară spre împăratul aer înfocat. iSPirescu, l. 31. Ți se prindea pleoapă de pleoapă, nare de nare, falcă de falcă... de ger ce se pornise. delavrancea, s. 183. O, calul meu!... De-acum eu nu te voi vedea, Cum ții tu nările-n pămînt. coșbuc, b. 100. O muică mare... năzuia numaideât să se adăpostească de arșița dogoritoare a soarelui în umbra umedă a uneia din nările [iepei]. hogaș, m. n. 173. Pe nări ni s-au format depozite Impure. camil petrescu, v. 15. Cîinele o luă la goană, cu nările lărgite. c. petrescu, s. 37. Dădea din cap și pufnea din nările păroase. id. R. dr. 29. [Bourul] aducea din cînd în cînd coarnele scurte spre genunchi și împungea într-o latură zvîrlind spumă pe nări. sadoveanu, f. j. 374. Un nas drept, cu nări subțiri, tremurătoare. id. o. i, 139. Scărpinîndu-și o nară păroasă cu degetul cel mic. teodoreanu, m. ii, 172. [La acvilide] nările sînt mai mari, de formă auriculară sau rotundă, linția, p. ii, 162, cf. 177. Cloambeș trase aer pe nări, sforăind. t. popovici, se. 65. [Căprioara] se opri, Privind în jur c-un fel de teamă, Și nările-i subțiri înfiorară apa Cu cercuri lunecoase de aramă, labiș, p. 38. Caii... forăind neîncetat din nări. sbiera, p. 102. Ș-o strîns... 99 de iepe Sirepe, Cari cu copitele treiera, Cu nările vîntura. șez. iii, 243, cf. 30. ◊ (La pl.; considerate numai ca organ al mirosului) Miros de mir... să feace în peșteră și ne veniia la nari. dosoftei, v. s. octombrie 82²/11. Munteanca simțea și ea în nări, ca sălbătăciunile pădurilor, mireazmă de apă nouă. sadoveanu, b. 120, cf. 151. Simțea parcă în fundul nărilor mirosul de sînge proaspăt de la mal. bart, s. m. 77. O gîdilă mirosul ciorbei pe la nări. stan cu, d. 92, cf. id. r. a. iii, 341. Mirosul de urluială proaspătă... înfiora de poftă nările mari [ale cailor] care fremătau. v. rom. noiembrie 1953, 89, cf. ib. iulie 1954, 66. Aroma fripturii îi gîdila nările. tudoran, p. 11. Trăsese în nări mirosul ciudat de cărbune răcit cu apă. barbu, ș. n. 10. ◊ (La sg. cu valoare de pl.) Am dat cercei în narea ta și veriguțe în urechile tale și cunună de fală pre capul tău. biblia (1688), 543¹/25. Coama lor flutură pe-aripa vîntului, Nara lor crește, bolintineanu, o. 115. E calul ce sare prăpăstii adînci... Cu nara arzînd, Cu coama pe vînt. eminescu, o. iv, 28, cf. 97. Caii varsă foc pe nară, Scurmă țărna și nechează. eftimiu, î. 52. ◊ Fig. Locomotiva a intrat în gara supraîncărcată, împroșând, pe nări, fîșii de aburi. sahia, n. 51. Pe-o nară pușca tatii scoate fum. labiș, p. 40. ◊ Expr. A se umfla în nări sau a-și umfla nările = a) a-și lua un aer semeț, o ținută mîndră; p. ext. a se îngîmfa. Și prostatecele nări Și le umflă orișicine în savante adunări, Cînd de tine se vorbește. eminescu, o. i, 134, cf. teodorescu, p. p. 174. Dar nunul cel mare... Se rădică-n scări, Se umflă în nări Și-și face ochii roată Peste oștirea toată. sevastos, n. 110; b) a se mînia. cf. polizu, ddrf. Cu nările (sau, rar, nara) în vînt = cu capul sus, cu o ținută semeață și avîntată; p. ext. sigur de sine, mîndru, țanțoș, sfidător. Și roibii cu nările-n vînt Vor trece-n sălbatec galop Spre Roma. coșbuc, p. i, 154. Cum se ridică leul stăpîn într-o pustie Și-așteaptă prada mîndru, cu nările în vînt,... Haiducul clocotește de ură și mînie. iosif, v. 63. Nadina gînguri, rîzînd, cu nările-n vînt. rebreanu, r. i, 176. (Eliptic) Zbura vesel pe pămînt, Narea-n vînt și coama-n vînt. alecsandri, p. p. 91. (Regional) A băga pe sub nară (sau nări) = a mînca. zanne, p. ii, 304. 2. (Învechit și regional) Nas¹ (1). Urechi au și nu audu, nasure (nari vd) au și nu aput. psalt. 243, cf. psalt. (1651), ap. cp 123. Există o regiune întreagă, în Ardealul de nord și de vest, care nu întrebuințează cuvîntul „nas”, ci îl înlocuiește prin „nari”, un vechi plural al lui „nare”. dr. vi, 510, cf. rosetti, l. r. iv, 96. Nănașii voștii cii mari, Amu se spală pă nari? vaida, cf. alrm i/i h 37. Înĉocat d’e nari. alr ii/i h 18/95. Băsădeșt’e pă nari. ib. h 20/325. Nu-ț arăta narile aiĉa. ib. mn 19, 6 937/279, cf. ib. mn 5, 6 836/64, 250, alrm ii/i h 15, 20. ♦ p. ext. (Prin Transilv.) Bot (al unor animale). cf. dr. iv, 1 557, alr i 1 148/278, alr ii 5 692/284. II. p. anal. 1. Tub de fontă sau de oțel care se fixează în puntea, în bordajul sau în parapetul unei nave, și prin care trece lanțul ancorei de pe punte în afara bordului. Ancora se rostogoli, în huruitul lanțului, pe nară. bart, e. 131. [Bricul] desfăcut din legăturile de la uscat, se mișcă încet, trăgîndu-și pe nară, cu-n zăngănit fioros, lanțul ancorei, id. s. m. 14. 2. (Regional, la pl.) Extremitate proeminentă a unor obiecte: a) partea dinainte, adusă în sus, a tălpilor săniei; (popular) bour (Remetea-Beiuș). cf. a i 12; b) gurguiul opincii (Pișcolț-Carei). cf. alr i 1 676/333. – pl.: nări și (învechit și regional) nari, nare. – Și: (regional) nare, năre (alrm i/i h 38) s. f. – lat. naris.