onorabil, ~ă a [At: (a. 1853) URICARIUL, VII, 119 / Pl: ~i, ~e / E: fr honorable, lat honorabilis] Demn de stimă Si: cinstit, respectabil, stimabil.

ONORABIL, -Ă, onorabili, -e, adj. Vrednic de cinste, de stimă, de respect; cinstit, stimabil, respectabil. Sînt oameni care ocupă în societate un rol mult mai onorabil decît regii. LIT. ANTIMONARHICĂ 156. Această căsătorie... era mult mai onorabilă decît soarta unei cadîne orientale. HASDEU, I. V. 173. Nu-i rușine pentr-un om cumsecade să-și cîștige pînea zilnică într-un chip onorabil. CONTEMPORANUL, VII 201. ◊ Amendă onorabilă v. amendă. ◊ (Învechit, ca epitet dat unei persoane sau unei instituții) Domnilor!... Onorabili concetățeni!... Fraților! CARAGIALE, O. I 155. După a treia și a patra recidivă, onorabila dicasterie îi despărți [pe soți]. NEGRUZZI, S. I 79. ◊ (Ironic) Acest onorabil serdar e director la agie și am însemnat că el ne urmărește ca umbra peste tot locul. ALECSANDRI, T. I 138. ◊ (Adverbial) Eu am apelat la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc și să arăt la ce sînt bun. – Foarte frumos. Foarte onorabil. C. PETRESCU, C. V. 134. Și-a plătit onorabil datoria ei. GHEREA, ST. CR. III 125. ◊ (Substantivat) Stimabile, onorabile, faceți tăcere. CARAGIALE, O. I 147. (Ironic) Cam ce credit merită onorabilul în piață? GHEREA, ST. CR. I 232.

ONORABIL, -Ă adj. Vrednic de cinste, de respect; cinstit, respectabil. [Cf. fr. honorable, lat. honorabilis].

ONORABIL, -Ă adj. vrednic de cinste, de stimă, de respect; cinstit, respectabil. (< fr. honorable, lat. honorabilis)

ONORABIL¹ adv. Cu cinste. /<fr. honorable, lat. honorabilis

ONORABIL² ~ă (~i, ~e) și substantival Care poate fi onorat; demn de onoare. /<fr. honorable, lat. honorabilis

onorabil a. 1. care face onoare: retragere onorabilă; 2. care merită de a fi onorat: familie onorabilă; 3. în vorbirea parlamentară: onorabilul preopinent.

*onorábil, -ă adj. (lat. honorabilis). Care face onoare: acțiune onorabilă. Demn de onoare, cinstit: persoană onorabilă. Titlu de onoare dat cuĭva (maĭ mult ironic, ca și stimabil. V. onorat): ĭa ascultă, onorabile domn saŭ (maĭ des) numaĭ onorabile! Adv. În mod onorabil: s’a retras onorabil.

onorabil adj. m., pl. onorabili; f. onorabilă, pl. onorabile

onorabil adj. m., pl. onorabili; f. onorabilă, pl. onorabile

onorabil adj. m., pl. onorabili; f. sg. onorabilă, pl. onorabile

ONORABIL adj. 1. cinstit, onorat, prețuit, respectabil, respectat, stimabil, stimat, venerabil, (înv.) omenit, preacinstit. (O familie ~.) 2. v. decent.

ONORABIL adj. cinstit, onorat, prețuit, respectabil, respectat, stimabil, stimat, venerabil, (înv.) omenit, preacinstit. (O familie ~.)

Onorabil ≠ abject, detestabil, dezonorabil

Amende honorable (fr. „Amendă onorabilă”) – Expresie de origine franceză, pe care o întîlnim în limbile multor popoare. Înseamnă a-ți cere iertare prin recunoașterea greșelii. Dar expresia n-are nimic comun cu amenda în înțelesul ei de azi, și cîteodată nu-i nici onorabilă! „Amenda onorabilă” a fost pînă la revoluția franceză o pedeapsă, care consta în a-ți recunoaște public vina unor anumite crime săvîrșite, de obicei în materie de sacrilegii. Vinovatul era adus în piață, în capul gol și cu picioarele goale, și acolo, în fața mulțimii, trebuia să-și recunoască fapta infamantă. Prin extindere, s-a ajuns încă de mult (fiindcă găsim expresia și la Molière) la aplicarea ei în cazul unor simple greșeli sau scăpări. De pildă, dacă în loc de Molière, noi am fi scris acum că expresia se găsește la Villon, trebuia să facem amendă onorabilă și să rectificăm această eroare. IST.