orbește av [At: BUDAI-DELANU, LEX. / E: orb² + -ește] 1 Ca orbii² (1). 2 Cu ochii închiși. 3 Fără a vedea limpede. 4 Pe dibuite. 5 (Fig) Fără alegere. 6 Fără cruțare. 7 (Fig) Cu furie. 8 (Fig) Fără un punct de vedere propriu. 9 (Fig) Fără discernământ. 10 (Fig) În mod mecanic. 11 Necontrolat. 12 Pătimaș.

ORBEȘTE adv. 1. Ca orbii, fără a vedea (deslușit), pe dibuite, la întîmplare, la nimereală. Ai noștri trag în mod stupid, în sus, orbește, de altfel nici nu vedem nimic. CAMIL PETRESCU, U. N. 398. Constantul și Frusina înaintau orbește, plesniți de richiți, împiedecați de ierburi. GALACTION, O. I 152. 2. Fig. Fără un punct de vedere propriu, fără discernămînt, fără socoteală, în mod mecanic. Mergînd către o nemaipomenită primejdie, trebuie s-asculte orbește. CAMILAR, N. I 165. Mă deprinsesem prin urmare a crede orbește în prevestirile ei. HOGAȘ, M. N. 185. ♦ Necontrolat, nebunește, inconștient; pătimaș. Nu e destul să iubești orbește pe cineva, trebuie să știi să iubești. DEMETRIUS, C. 48.

ORBEȘTE adv. 1) În felul orbilor; ca orbii; fără a vedea; pe dibuite. 2) fig. Fără a avea un punct de vedere propriu; fără a chibzui. A se supune ~. 3) fig. Fără alegere și fără cruțare. /orb + suf. ~ește

orbește adv. 1. ca orbul; 2. fig. nesocotit: se încrede orbește.

orbéște adv. (d. orb). Ca orbiĭ. Fig. Fără să raționezĭ: a lovi, a te încrede orbește. – Maĭ rar (vest) orbiș. V. uĭb.

orbește adv.

ORBEȘTE adv. v. nebunește.

ORBEȘTE adv. nebunește, prostește. (Se aruncă ~ înainte.)