orbire sf [At: URECHE, L. 76 / Pl: ~ri / E: orbi] 1 Pierdere a vederii Si: (înv) orbiciune (1), orbie (1), orbime (1). 2 (Fig) Lipsă de rațiune Si: inconștiență, rătăcire, (înv) orbiciune (2), orbie (2), orbime (2). 3 (Fig) Înșelare.

ORBIRE s. f. Faptul de a orbi (pe cineva), pierderea vederii; fig. întunecare a minții, rătăcire, inconștiență. Nebuniile mele... nu mă pot duce pînă la orbire. SADOVEANU, Z. C. 117. Natalia înțelese... cît de nedreaptă era orbirea ei. D. ZAMFIRESCU, R. 169. Mă duc, vă las orbirii, las țara-n seama voastră. ALECSANDRI, T. II 116. ◊ Loc. adv. Cu orbire = orbește. Nebun cine se-ncrede în tine cu orbire. ALECSANDRI, T. II 121.

orbire f. l. acțiunea de a orbi și starea celui orb; 2. fig. întunecarea minții; 3. nesocotință: nebun cine se ’ncrede ’n tine cu orbire AL.

orbíre f. Acțiunea de a orbi și starea de a fi orb. Fig. Lipsă de rațiune din cauza pasiuniĭ: a te lupta cu orbire.

orbire s. f., g.-d. art. orbirii

orbire s. f., g.-d. art. orbirii

orbire s. f., g.-d. art. orbirii; pl. orbiri

ORBIRE s. 1. v. cecitate. *2. v. rătăcire.

ORBIRE s. 1. (MED.) ablepsie, cecitate. 2.* (fig.) întunecare, rătăcire. (A fost doar o clipă de ~.)