POTAIE, potăi, s. f. (Fam.) Câine slab, neîngrijit sau leneș; cotarlă, javră; p. gener. (depr.) câine. ♦ Epitet dat unui om lipsit de caracter, netrebnic. [Pr.: -ta-ie] – Et. nec.

potaie sf [At: ALEXANDRESCU, O. I, 210 / P: ~ta-ie / Pl: ~tăi / E: nct] 1 (Dep) Câine slab, neîngrijit, jigărit, leneș etc. Si: cotarlă, javră, jigodie. 2 (Pgn; dep) Câine. 3 (Reg; dep) Epitet dat unui om nedezvoltat, pipernicit. 4 (Dep) Epitet dat unui om de nimic, netrebnic. 5 (Dep) Epitet dat unui om leneș. 6 (Trs) Dihanie. 7 (Trs) Arătare. 8 (Reg; csc) Haită de câini sau de lupi. 9 (Buc) Cârd.

POTAIE, potăi, s. f. Câine slab, jigărit sau leneș; cotarlă, javră; p. gener. (depr.) câine. ♦ Epitet dat unui om lipsit de caracter, netrebnic. [Pr.: -ta-ie] – Et. nec.

POTAIE, potăi, s. f. 1. Termen de dispreț pentru un cîine; javră, cotarlă. Una din potăi, îndîrjită de sosirea stăpînului său, se repezi în pornire turbată și năzui să apuce pe Pisicuța de bot. HOGAȘ, M. N. 187. Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului! zic în gîndul meu. N-am văzut de cînd sînt javră mai antipatică. CARAGIALE, O. II 267. Noi, frații tăi, potaie? O să-ți dăm o bătaie Care s-o pomenești. ALEXANDRESCU, P. 67. ♦ (Bar, pentru alte animale) Trage un foc... că trebuie să fie o potaie de lup! GALACTION, O. 108. 2. Haită de cîini sau de lupi. A început a viscoli și umblă dihăniile, potăi. SADOVEANU, O. I 352. Ți-am spus că nu mă tem nici de o potaie întreagă [de lupi]. CREANGĂ, P. 120. O potaie de cîni sta pe împrejurul parilor și privea cu poftă la acele capete sîngeroase. ALECSANDRI, la TDRG. ◊ Fig. Ienicerii, mult crîncenă potaie, Păzeau o tristă gloată de robi prinși în bătaie. ALECSANDRI, P. I 344. 3. Fig. Om de nimic, nesuferit; canalie. Potaia asta de mocan vă dă vin de pomană. STANCU, D. 133. Cine s-a bătut la Plevna, potaie? Tu, ori ăștia? SADOVEANU, O. VI 127.

POTAIE ~ăi f. 1) Câine jigărit care trezește milă și repulsie. 2) fig. depr. Om de nimic; netrebnic. /Orig. nec.

potaie f. 1. haită: o potaie de lupi; 2. cățel: are potaia vrun dar? GR. AL.; 3. fam. om nesuferit. [Dintr’un primitiv pot, de origină necunoscută].

potáĭe f., pl. ăĭ (cp. cu sîrb. potaja, ascunzătoare, și rus. potálĭ, lustru înșelător). Haĭtă, ceată (de cînĭ, de lupĭ. În nord și „cîrd” de gîște ș. a.). Cov. Fam. Iron. Pojijie, suită: a venit cu toată potaĭa. Cotarlă, șarlă, javră, cîne prost.

potaie (fam.) s. f., art. potaia, g.-d. art. potăii; pl. potăi, art. potăile (desp. -tă-i-)

potaie (fam.) s. f., art. potaia, g.-d. art. potăii; pl. potăi, art. potăile (-tă-i-)

potaie s. f., art. potaia, g.-d. art. potăii; pl. potăi, art. potăile (sil. -tă-i-)

potaie, -tăi.

POTAIE s. v. haită.

POTAIE s. v. javră.

POTAIE s. cotarlă, javră, jigodie, (pop.) jigăraie, șarlă, (reg.) pujlă, schilă, (Transilv.) holă, (Mold. și Bucov.) păhaie, (Mold.) pohîrlă, (prin Transilv.) teaucă. (O ~ de cîine.)

potaie s. v. HAITĂ.

potaie (potăi), s. f. – 1. Cotarlă, javră, jigodie. – 2. Haită de lupi. – 3. Cățel. Origine necunoscută. Soluțiile propuse sînt insuficiente: din sl. tešti, teką „a fugi”, cu pref. po- (Cihac, II, 281); expresiv, cf. mayen. poutaud „broască” (Șeineanu, Chien, 326); dintr-o rădăcină pot-, necunoscută, cu suf. -aie (Pascu, Suf., 200); din sb. potaja „ascunzătoare”.