principal, ~ă [At: CANTEMIR, HR. 75 / Pl: ~e / V: (înv) ~nțip~, (îvr) ~e, (îrg) ~nțipaleș / E: lat principalis, fr principal, it principale, ger Prinzipal] 1-2 a Care este cel mai însemnat. 3-4 a Care este cel mai important. 5 a Care este de căpetenie. 6 a Care este de frunte. 7 a Care este de bază. 8 a (Spc) Esențial. 9 a (Spc) Fundamental. 10 a, sf (Grm; șîs propoziție ~ă) Propoziție independentă dintr-o frază, de care depind propozițiile subordonate. 11 a (Îs) Fond lexical ~ sau fondul ~ (de cuvinte) Parte esențială a vocabularului unei limbi, care cuprinde cuvintele utilizate cel mai frecvent de toți vorbitorii. 12 a (Îlav) În ~ În primul rând. 13 a (Îal) Cu precădere. 14 a (Îal) Mai ales. 15 a (Îal) În linii mari. 16 sna Ceea ce constituie un lucru foarte important, fundamental. 17-18 sm (Asr) Persoană care conduce ceva (singură sau) împreună cu altele.

PRINCIPAL, -Ă, principali, -e, adj. 1. Care are importanță deosebită, care este de căpetenie, de frunte. Dragomir este dar persoana principală a piesei. GHEREA, ST. CR. II 147. Iei biletul pentru concert, și-l lași la intrarea principală în mîna controlorului. CARAGIALE, O. VII 24. ◊ (Substantivat) Principalul în leninism este dictatura proletariatului. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2875. 2. (Gram.; în expr.) Propoziție principală = propoziție independentă, care nu depinde de alte propoziții într-o frază. ◊ Fond principal de cuvinte v. fond.

PRINCIPAL, -Ă adj. 1. Cel mai însemnat, de căpetenie, de frunte. 2. Propoziție principală (și s.f.) = propoziție care nu depinde din punct de vedere gramatical de altă propoziție dintr-o frază și care are, la rîndul ei, subordonate. // s.n. (Art.) Ceea ce are o deosebită importanță, ceea ce este esențial. [< fr. principal, it. principale, lat. principalis].

PRINCIPAL, -Ă I. adj. 1. cel mai însemnat, de căpetenie, de frunte. ♦ în ~ = în special, mai ales. 2. propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție care nu depinde gramatical de altă propoziție dintr-o frază. II. s. n. (art.) ceea ce are o deosebită importanță, ceea ce este esențial. (< fr. principal, lat. principalis)

principal adj. în sint. în principal În special, mai ales ◊ „Cursurile se vor desfășura inițial în complexele ONT de la Sinaia, Posada și Snagov – în principal – pe baza programelor tip elaborate de Biroul internațional al muncii.” Sc. 8 XI 70 p. 5. ◊ „Descoperirea a fost confirmată cu ajutorul unei metode devenite clasică în depistarea maladiilor vegetale. Ea constă din inocularea unor plante martor sănătoase cu seva plantelor infectate și observarea atentă a simptomelor provocate, în principal frânarea creșterii plantei și leziuni ale frunzelor.” Sc. 22 VII 77 p. 6. ◊ „De data aceasta fondurile strânse prin organizarea loteriei internaționale vor fi folosite, în principal, pentru popularizarea olimpiadei.” Sc. 10 XI 78 p. 5; v. și 11 V 74 p. 2, R.l. 17 XI 76 p. 6, Sc. 29 IV 79 p. 8; v. și fotocoagulator (din în + principal; V. Guțu Romalo C.G. 240241, atestări din 1960)

PRINCIPAL ~ă (~i, ~e) Care este de primă importanță; foarte important; fundamental; substanțial; magistral; primordial; cardinal; esențial. Rol ~. ◊ Propoziție ~ă propoziție care nu depinde sintactic de altele într-o frază formată prin subordonare. /<fr. principal, lat. principalis

principal a. cel dintâiu, cel mai însemnat. ║ n. ceeace e mai important: uiți principalul.

*principál, -ă adj. (lat. principalis). Cel maĭ mare, maĭ considerabil, maĭ important, maĭ însemnat: principalu port maritim al Româniiĭ e Constanța, principalele porturĭ fluviale îs Galațiĭ și Brăila, linia principală e asta. S. n. fără pl. Lucru principal: îmĭ lipsește tocmaĭ principalu. V. accesoriŭ.

principale a vz principal

prințipal, ~ă a vz principal

prințipaleș a vz principal

principal adj. m., pl. principali; f. principală, pl. principale

principal adj. m., pl. principali; f. principală, pl. principale

principal adj. m., pl. principali; f. sg. principală, pl. principale

PRINCIPAL s. v. conducător, șef.

PRINCIPAL adj. 1. central, (fig.) nodal. (Punctul ~ al acțiunii.) 2. magistral. (Conductă ~.)

PRINCIPAL adj. 1. central, (fig.) nodal. (Punctul ~ al acțiunii.) 2. magistral. (Conductă ~.)

principal s. v. CONDUCĂTOR. ȘEF.

Principal ≠ secundar

PRINCIPAL, -Ă adj. (< fr. principal, it. principale, lat. principalis): în sintagmele parte de propoziție principală și propoziție principală (v.).

principale (cuv. it.) 1. obligat*. 2. V. concerto grosso; orgă; mixtură (1); plein jeu.

PRINCIPALĂ s. f. (< adj. principal, -ă, cf. fr. principal, it. principale, lat. principalis): propoziție care constituie, în mod obișnuit, condiția obligatorie pentru realizarea unei fraze; propoziție care constituie fie nucleul unei fraze, cu înțeles suficient sau insuficient, fie o comunicare de sine stătătoare, în afara frazei. ◊ ~ regentă: p. cu înțeles suficient sau insuficient, de care depinde o altă propoziție din cadrul frazei. ◊ ~ regentă suficientă: p. regentă cu autonomie semantică, capabilă să realizeze un enunț de sine stătător, ca în exemplele „Aici e țara singurului loc, / Țara de totdeauna și de mâine, / În care și eroii se întorc / Din moarte, pe-un afet măreț de pâine” (Adrian Păunescu); „Dar nici în teatru, dacă ar fi rămas, Constantin nu ar fi ajuns departe” (G. Galaction); „Acuma, după ce mi i-au luat, au lăsat bon de rechiziție pentru doi cai” (M. Sadoveanu). ◊ ~ regentă insuficientă: p. regentă fără autonomie semantică, incapabilă de a realiza un enunț de sine stătător, ca în exemplele „Ai fi putut să-ți mai schimbi apucăturile” (H. Papadat-Bengescu); „Ca să ajungi la dorința ta, trebuie să ceri la tată-tău paloșul” (P. Ispirescu); „Dar n-ai vrea să te bagi la noi?” (G. Galaction); „Pesemne că dumneata ai luat biletul ăsta de mult” (I. L. Caragiale); „...nu e cu putință să faci istorie literară fără examen critic” (G. Călinescu); „Uneori drumul pare că se netezește” (Geo Bogza); „Cea dintâi grijă a lui boier Gheorghe... era să-și ia pistoalele de sub căpătâi” (I. Ghica); „Cei de la comună au zis că-s al tatei” (M. Sadoveanu). ◊ ~ coordonată: p. care se află în raport de coordonare cu o altă p., în cadrul frazei. ◊ ~ coordonată joncțională: p. care se află în raport de coordonare, printr-o conjuncție coordonatoare copulativă, adversativă, opozitivă, disjunctivă sau conclusivă, cu o altă p., ca în exemplele „L-a tot ținut pe lângă ea și i-a dat cărți” (Z. Stancu); „Noi n-am furat nimica, dar ne-au furat destule” (Adrian Păunescu); „Nu l-a certat, ci l-a sfătuit”; „Ori casa asta nu-i curată, ori s-a cutremurat pământul” (Ion Creangă); „Prin moartea eroică a unui strămoș, urmașul în viață se bucură de prestigiu, așadar și el e gata oricând a se jerfi pe sine spre a consolida familia” (G. Călinescu). ◊ ~ juxtapusă (paratactică, asindetică): p. care se află în raport de coordonare prin juxtapunere (parataxă) cu o altă p., ca în exemplele „Suntem aici de două mii de ani, / Suntem aici de o vecie-ntreagă!” (Adrian Păunescu); „- Dar tu, Moțoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toți domnii, ai vândut pre Despot, m-ai vândut și pre mine, vei vinde și pre Tomșa” (C. Negruzzi).