PRINOS, prinosuri, s. n. (În Antichitate) Dar² oferit divinității; p. ext. dar² oferit unui stăpânitor. ♦ Fig. Omagiu adus cuiva în semn de devotament, de admirație, de recunoștință; contribuție adusă în slujba unei cauze. – Din sl. prinosŭ.

prinos sn [At: PSALT. 317/ Pl: ~uri, (îrg) ~oase / E: slv принось] 1 (În ritualurile religioase, mai ales în Antichitate) Ceea ce se oferă ca dar, în semn de venerație, de mulțumire, pentru realizarea unui scop etc., unei divinități, unui sfânt etc. Si: jertfă, ofrandă, (înv) mântuire, plocon, (îvr) primeală. 2 (Îrg) Pomană. 3 (Spc; îrg) Colac mare oferit preotului sau credincioșilor la înmormântări, la parastase sau la anumite sărbători religioase. 4 (Rar) Plocon dat unui stăpânitor. 5 (Pgn) Dar. 6 (Pgn) Recompensă. 7 Sacrificiu făcut în slujba unei cauze, a unei idei etc. 8 Omagiu adus cuiva în semn de devotament, de admirație, de recunoștință etc.

PRINOS, prinosuri, s. n. (În antichitate) Dar² oferit divinității; p. ext. dar² oferit unui stăpânitor. ♦ Fig. Omagiu adus cuiva în semn de devotament, de admirație, de recunoștință; contribuție adusă în slujba unei cauze. – Din sl. prinosŭ.

PRINOS, prinosuri, s. n. 1. (Mai ales în antichitate) Dar oferit divinității (v. ofrandă, jertfă); p. ext. plocon dat unui stăpînitor. Și lui Apolon închină jertfiri. Numai de capre și boi lîngă marea în veci mișcătoare; Iară prinosul la cer ajungea-n rotocoale de fumuri. MURNU, I. 12. Marele vistier îi dus la vodă, cu prinosul obicinuit. – Dar știu; cu ploconul bănesc. ALECSANDRI, T. 1387. ◊ (Poetic) Din fund aleargă pîrîul, sărind peste înalte zăgazuri de stînci s-aducă Bistriței-stăpîne prinosu-i de unde. VLAHUȚĂ, O. A. 419. ◊ Fig. Mergi drept la ei, tu Despot, ca să le duci prinos, Lui vodă a ta spadă și brațu-ți credincios. ALECSANDRI, T. II 92. ♦ Fig. Sacrificiu făcut de cineva pentru o cauză socială. Unde este prinosul de muncă, de generozitate și de luptă, pe care trebuiau să-l aducă societății noastre colegii mei de-acum cincisprezece ani? GALACTION, O. I 336. Cîți oameni din prinosul propriei lor vieți caută să aducă mîngîiere celor obidiți și speranță celor slabi. VLAHUȚĂ, O. A. 434. 2. Fig. Omagiu adus cuiva în semn de devotament, admirație, recunoștință. Din mîhnirea lui singuratică să înalțe prinos de pomenire pentru acești îndepărtați robi. MIRONESCU, S. A. 129. Mă simt acum fericit că mi-a dat însuși prilejul de a-i aduce, prin aceste rînduri, cel dintîi prinos de mulțumire. ODOBESCU, S. III 315. Ea s-a închinat respectuos dinaintea lor, le-a dat prinosul cuvenit de admirare și s-a oprit deodată, precum știi, în față cu Despot Eraclidul. ALECSANDRI, T. II 47.

PRINOS ~uri n. 1) rel. Dar oferit unei divinități; ofrandă; jertfă. 2) rel. Dar oferit unei biserici; ofrandă. 3) Donație oferită în semn de venerație și de recunoștință; ofrandă; omagiu. 4) fig. Contribuție la o cauză socială; aport; obol. /<sl. prinosu

prinos n. 1. ofrandă: prinoase aduse dumnezeirii; 2. fig; omagiu: le-a dat prinosul cuvenit de admirare AL. [Slav. PRINOSŬ].

prinós n., pl. urĭ și oase (vsl. pri-nosŭ. d. nositi și nesti, a purta, a duce. V. ponos, miro-nosiță, năsălie). Ofrandă, dar oferit luĭ Dumnezeŭ, patriiĭ saŭ săracilor. Omagiŭ: aduc prinosu meŭ de recunoștință. – Și pronós (Suc. Bc.).

prinos (înv., livr.) s. n., pl. prinosuri (mai ales în expr.)

prinos (înv., livr.) s. n., pl. prinosuri

prinos s. n., pl. prinosuri

prinos, -oase.

PRINOS s. v. pomană, praznic.

PRINOS s. v. ofrandă.

PRINOS s. (BIS.) dar, jertfă, ofrandă, sacrificiu, (înv.) arse (pl.), oblațiune, plocon. (~ adus divinității.)

prinos s. v. POMANĂ. PRAZNIC.

prinos (prinoase), s. n. – Ofrandă, tribut, omagiu. – Megl. prenos. Sl. prinosŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 292), cf. bg., sb. prinos.

prinos, prinosuri și prinoase s. n. 1. (În ritualurile religioase, mai ales în antichitate) Ceea ce se oferă ca dar (în semn de venerație, de mulțumire, pentru realizarea unei dorințe etc.) unei divinități, unui sfânt etc.; jertfă, ofrandă, (înv.) mântuire, (înv.) primeală. ♦ (Înv., reg.) Ceea ce se dăruiește în amintirea morților; pomană; spec. colac (mare) oferit preotului (sau credincioșilor) la înmormântare, la parastase sau la anumite sărbători religioase. 2. Sacrificiu făcut în slujba unei idei, a unei cauze etc. 3. Omagiu adus cuiva în semn de devotament. – Din sl. prinosŭ.