privilegiu sn [At: IST. Ț. R. 14 / V: (înv) prevel~, preveligiu, ~veleghie^[1] sf, ~veleghiu, ~vele~, ~eghie sf, ~eghiu, ~eghium, ~lighion, ~lighiu / Pl: ~gii, (înv) ~ri / E: lat privilegium, fr privilège] 1 Avantaj, scutire de obligații către stat. 2 Drept sau distincție socială care se acordă în anumite perioade sau în situații speciale unei persoane, unui grup social, unui partid, orașelor, mănăstirilor etc. 3 (Pex; ccr) Act, document prin care se acordă un privilegiu (2). 4 (Pgn) Drept, avantaj, libertate, favoare de care se bucură cineva sau pe care și le ia cineva datorită unor circumstanțe determinate. 5 (Jur) Drept conferit de lege unui creditor de a fi preferat celorlalți creditori ai aceleiași persoane în satisfacerea creanței sale. corectat(ă)

PRIVILEGIU, privilegii, s. n. Avantaj, înlesnire sau drept care se acordă, în urma unei situații speciale, unei persoane, unui grup sau unei clase sociale; (concretizat) act prin care se acordau în trecut avantaje (mai ales comerciale). Dați ordin să înceteze privilegiile de care se bucură acești domni în fața autorităților. VORNIC, P. 91. ◊ (Cu sens colectiv) Privilegiul sărăcește nația de capacități și de averi; se ridică privilegiul din legile noastre ca să se poată folosi nația de toate comorile sale morale și materiale. BOLLIAC, O. 261. – Pl. și: (învechit) privilegiuri (BĂLCESCU, O. I 37).

PRIVILEGIU s.n. Înlesnire, drept acordat cuiva de a se bucura de avantaje deosebite. ♦ (Jur.) Drept de care se bucură o persoană (juridică sau fizică) de a fi preferată la plată înaintea altora. [Pron. -giu, pl. -ii, -iuri. / < lat. privilegium, cf. it. privilegio, fr. privilège].

PRIVILEGIU s. n. 1. drept acordat cuiva de a se bucura de avantaje deosebite. 2. (jur.) drept conferit de lege unui creditor de a fi preferat la plată înaintea altora. (< fr. privilège, lat. privilegium)

PRIVILEGIU ~i n. 1) Drept particular acordat unui individ sau unei colectivități, pe care ceilalți membri ai societății nu-l posedă; avantaj. 2) Bunăvoință deosebită acordată cuiva; favoare. /<fr. privilege, lat. privilegium

privilegiu n. 1. drept sau folos particular acordat cuiva: Revoluțiunea cea mare franceză a distrus vechile privilegii; 2. act ce conține concesiunea unui privilegiu: tipografii aveau înainte privilegii pentru cărțile lor; 3. facultate particulară, dar natural: rațiunea e privilegiul omului.

*privilégiŭ n. (lat. privilegium, d. privus, privat, și lex, légis, lege)). Prerogativă, avantaj, favoare, drept personal pe care nu-l aŭ și alțiĭ și care e stabilit de uz orĭ acordat de suveran: privilegiile nobilimiĭ odinioară, privilegiu dat de Roman-Vodă al Moldoveĭ la 4 Aŭgust 1447 Sașilor din Brașov. Lege specială făcută p. o societate: Banca Națională a Româniiĭ are privilegiu de a emite hîrtiĭ de bancă. Fig. Dar al naturiĭ saŭ al soarteĭ: frumuseța e mare privilegiŭ. – Pe la 1800-1860 priviléghie, f. (rus. privilégiĭa). V. scutire, pronomie, preferență.

prevelegiu sn vz privilegiu

preveligiu sn vz privilegiu

priveleghie sf vz privilegiu

priveleghiu sn vz privilegiu

privelegiu sn vz privilegiu

privileghie sf vz privilegiu

privileghiu sn vz privilegiu

privileghium sn vz privilegiu

privilighion sn vz privilegiu

privilighiu sn vz privilegiu

privilegiu s. n., art. privilegiul; pl. privilegii, art. privilegiile (desp. -gi-i-)

privilegiu [giu pron. gĭu] s. n., art. privilegiul; pl. privilegii, art. privilegiile (-gi-i-)

privilegiu s. n. [-giu pron. -giu], art. privilegiul; pl. privilegii, art. privilegiile (sil. -gi-i-)

privilegiu

privilegiu, -gii.

PRIVILEGIU s. 1. v. prerogativă. 2. drept. (S-a folosit de ~ul pe care îl are.) 3. v. avantaj. 4. avantaj, favoare. (Mă bucur de ~ul de a-l cunoaște.) 5. v. cinste. 6. avantaj, binefacere, dar, folos. (~iile tehnicii moderne.)

PRIVILEGIU s. 1. prerogativă, (înv.) pronomion. (~ al unui demnitar.) 2. drept. (S-a folosit de ~ul pe care îl are.) 3. avantaj, favoare, înlesnire, ușurință, (pop. și fam.) hatîr. (Se bucură de unele ~ii.) 4. avantaj, favoare. (Mă bucur de ~ul de a-l cunoaște.) 5. cinste, favoare, onoare, (pop. și fam.) hatîr. (I se face ~ul de a fi invitat la solemnitate.) 6. avantaj, binefacere, dar, folos. (~iile tehnicii moderne.)