progenitură sf [At: HELIADE, O. I, 386 / Pl: ~ri / E: fr progéniture] 1 Totalitate a puilor unui animal. 2 Pui al unui animal Si: prăsilă, (rar) plod, (rar) prăsitură. 3 (Fam; prt) Totalitate a fiilor și fiicelor unei persoane Si: copil, odraslă. 4 Urmaș.

PROGENITURĂ, progenituri, s. f. (Uneori cu sens colectiv) Vlăstar, urmaș, odraslă; (vorbind despre animale) pui; prăsilă. Tatăl înțelegea, ca multă lume respectuoasă de cultură, să-și pedepsească progenitura cînd nu învăța. CĂLINESCU, E. 24. [La insecte] părinții nu-și cunosc progenitura. C. PETRESCU, Î. I 14. (Ironic) O, te-admir progenitură de origine romană. EMINESCU, O. I 151.

PROGENITURĂ s.f. Vlăstar, urmaș; (la animale) pui, prăsilă. [< fr. progéniture].

PROGENITURĂ s. f. vlăstar, urmaș, odraslă, pui al unui animal. (< fr. progéniture)

PROGENITURĂ ~i f. 1) Copil care descinde dintr-o familie; urmaș; vlăstar. 2) Animal sau grup de animale tinere în raport cu animalele care le-au născut. /<fr. progéniture

progenitură f. 1. copiii oamenilor, urmași: progenitură de origină romană EM.; 2. puii animalelor.

*progenitúră f., pl. ĭ (fr. progéniture, d. lat. progignere, progénitum, a naște. V. primogenitură, gen). Copiiĭ omuluĭ, puiĭ animalelor: o progenitură sănătoasă. Neam, vlăstar: o, te-admir progenitură de origine romană! (Em.). V. porodiță.

progenitură s. f., g.-d. art. progeniturii; pl. progenituri

progenitură s. f., g.-d. art. progeniturii; pl. progenituri

progenitură s. f., g.-d. art. progeniturii; pl. progenituri

PROGENITURĂ s. 1. v. urmaș. 2. v. copil. 3. v. pui.

PROGENITURĂ s. 1. coborîtor, descendent, odraslă, scoborîtor, urmaș, viță, vlăstar, (pop. și fam.) prăsilă, (înv. și reg.) rămășiță, (prin Transilv.) porodiță, (înv.) mărădic, rod, sămînță, semințenie, seminție, următor. (~ de domn.) 2. copil, odraslă, vlăstar, (pop. și fam.) prăsilă, (înv.) naștere. (Asta e ~ lui Popescu.) 3. prăsilă, pui, (Mold.) țînc, (înv.) prăsitură. (Pisica cu ~ ei.)