prostime sf [At: DOSOFTEI, PS. 79/5 / E: prost + -ime] 1 (Înv) Curățenie sufletească. 2 (Înv) Cinste (1). 3 (Înv) Umilință. 4 (Înv) Modestie. 5 (Înv) Neștiință. 6 (Îvr) Însușire a ceea ce este prost (41). 7 (Înv) Prostie (6). 8 (Csc) Număr mare de oameni Si: gloată (1), mulțime, norod, (îvr) prostețe (1). 9 (Spc) Țărănime.

PROSTIME s. f. (Cu sens colectiv; învechit și arhaizant) Populația de bază a țării, în special țărănimea; gloată, norod, sărăcime. Pe prostime n-o întreba nimeni. Căci dacă ar fi fost întrebate noroadele, n-ar fi fost atîtea războaie. SADOVEANU, P. M. 173. Alte mese erau puse pentru boierime, pentru negustorime și pentru prostime. ISPIRESCU, L. 39. Oameni buni! Măria-sa vodă întreabă ce vreți și ce cereți? și pentru ce ați venit așa cu zurba? Prostimea rămase cu gura căscată. Ea nu se aștepta la asemenea întrebare. NEGRUZZI, S. I 154.

PROSTIME f. înv. (colectiv de la prost) Totalitate a oamenilor simpli; gloată. /prost + suf. ~ime

prostime f. gloată: prostimea așa e învățată GR. AL.

prostíme f. (d. prost). Vechĭ. Simplicitate, umilință, neînsemnătate. Azĭ. Pop. Clasa proștilor (săracilor), plebe: om din prostime.

prostime s. f., g.-d. art. prostimii

prostime s. f., g.-d. art. prostimii

prostime s. f., g.-d. art. prostimii

PROSTIME s. v. gloată.

PROSTIME s. v. dobitocie, ignoranță, imbecilitate, incultură, modestie, neghiobie, nepricepere, nerozie, neștiință, prosteală, prostie, simplicitate, simplitate, tâmpenie.

PROSTIME s. (mai ales în limbajul claselor exploatatoare) gloată, mulțime, norod, plebe, popor, vulg, (înv. și reg.) poporime, (înv.) calabalîc. (~ asaltează porțile palatului.)

prostime s. v. DOBITOCIE. IGNORANȚĂ. IMBECILITATE. INCULTURĂ. MODESTIE. NEGHIOBIE. NEPRICEPERE. NEROZIE. NEȘTIINȚĂ. PROSTEALĂ. PROSTIE. SIMPLICITATE. SIMPLITATE. TÎMPENIE.