protuberanță sf [At: KRETZULESCU, A. 91/13 / V: (înv) ~ren~ / Pl: ~țe / E: fr protubérance] 1 Formație anatomică ce constă într-o proeminență pe suprafața unui organ. 2 (Atm; îs) ~ inelară Segment al encefalului, situat între bulb, pedunculii cerebrali și cerebel. 3 (Pgn) Proeminență. 4 (Ast) Nor de gaze incandescente la marginea discului solar.

PROTUBERANȚĂ, protuberanțe, s. f. Parte a unui obiect, a unui organ etc. ieșită în relief; proeminență. Nu-și găsise locul pe scaun, sfredelit de privirea pătrunzătoare a moșneagului cu vorba de faun și cu monstruoase protuberanțe frontale. C. PETRESCU, O. P. II 189. ♦ (La pl.) Erupție de la marginea discului solar avînd aspectul unor flăcări imense, care se înalță pînă la mai multe sute de mii de kilometri deasupra suprafeței soarelui.

PROTUBERANȚĂ s.f. Ieșitură în afară a unui obiect, a unui organ etc.; proeminență. ◊ (Anat.) Protuberanță inelară = segment al encefalului, situat între bulb, pedunculii cerebrali și cerebel. ♦ (la pl.) Proeminențe de culoare roșie pe suprafața Soarelui, formate din mase uriașe de gaze incandescente care ating înălțimi de sute de mii de kilometri. [< fr. protubérance, cf. lat. protuberantia].

PROTUBERANȚĂ s. f. 1. ieșitură în afară a unui obiect, organ etc.; umflătură. ♦ (anat.) ~ inelară = segment al encefalului, între bulb, pedunculii cerebrali și cerebel. 2. (pl.) proeminențe roșii, ca niște limbi de foc, din cromosferă, formate din mase uriașe de gaze incandescente. (< fr. protubérance, lat. protuberantia)

PROTUBERANȚĂ ~e f. 1) Parte proeminentă; ridicătură; proeminență; convexitate. 2) astr. Nor de gaz incandescent care se formează pe marginea discului solar. /<fr. protubérance

protuberanță f. parte răsărită: protuberanțele craniului.

*protuberánță f., pl. e (d. protuberant, fr. protubérance). Bulbucătură, proeminență rătundă: Gall pretindea că se pot recunoaște aptitudinile după protuberanțele creĭeruluĭ. Fig. Munțiĭ îs protuberanțe ale pămîntuluĭ.

protuberență sf vz protuberanță

protuberanță s. f., g.-d. art. protuberanței; pl. protuberanțe

protuberanță s. f., g.-d. art. protuberanței; pl. protuberanțe

protuberanță s. f., g.-d. art. protuberanței; pl. protuberanțe

PROTUBERANȚĂ s. 1. proeminență, (pop.) bulbucătură. (~ anatomică.) 2. v. ieșitură.

PROTUBERANȚĂ s. 1. proeminență, (pop.) bulbucătură. (~ anatomică.) 2. ieșind, ieșitură, proeminență, ridicătură, (reg.) bolfă, (înv.) scosătură, scoțătură. (~ a unui obiect.)

PROTUBERÁNȚĂ (< fr., engl.; {s} pro-² + lat. tuber „tumoare”) s. f. 1. Formație anatomică constând dintr-o ridicătură pe suprafața unui organ (ex. p. occipitală); p. ext. umflătură, ridicătură. 2. (ASTR.) Nor de gaze incandescente, cu temperaturi de până la 50.000 K, care se formează din materia cromosferică și care se observă la marginea discului solar. Sunt p. calme cu o durată de câteva săptămâni și p. active care durează câteva ore.