rablă sf [At: LB / V: (reg) roab~, ~bilă / Pl: ~le / E: bg хръбла] 1 (Fam; dep) Lucru vechi și deteriorat Si: vechitură, (reg) răbăgie, roajbă. 2 (Fam; dep) Lucru de proastă calitate. 3 (Fig) Animal bătrân și slab Si: gloabă (4), mârțoagă, răpciugă. 4 (Dep) Om îmbătrânit și sleit de puteri. 4 (Reg) Celibatar bătrân. 5 (Reg) Om prost și leneș. 6 (Reg) Femeie decăzută.

RABLĂ, rable, s. f. (Familiar; adesea urmat de o determinare introdusă prin prep. «de» și indicînd numele lucrului la care se referă) 1. Lucru vechi, uzat, deteriorat, de calitate proastă; hîrb, hleab, vechitură. Am eu o rablă de pușcă... și tot aș bate eu în dihanie c-o încărcătură. SADOVEANU, O. VII 187. 2. Animal (mai ales cal) bătrîn și slab; mîrțoagă, gloabă. După ce încarcă căruța, înhamă la dînsa rabla lui de cal. ISPIRESCU, L. 373. Pe cînd sta... adîncit în negre gînduri, Făt-Frumos se pomeni că trece pe lîngă el o rablă de cal bătrîn, costeliv și pintenog. POPESCU, B. II 10. ♦ (Depreciativ) Om îmbătrînit, istovit, ramolit.

RABLĂ ~e f. 1) Lucru vechi și deteriorat; hleab. 2) fig. Animal bătrân și fără putere; gloabă. 3) fig. peior. Om bătrân și sleit de puteri. [Sil. -blă] /<bulg. hrăbla

rablă f. 1. mârțoagă: înhămă rabla lui de cal ISP.; 2. fig. om uzat. [Origină necunoscută].

ráblă f., pl. e (bg. hŭrbel, dial. ŭrbel și rabúl, hîrb. V. hîrb). Lucru (obĭect, mobilă), om saŭ vită uzată: o rablă de cuțit, de bicicletă, de căruță; niște rable de cĭobote, aĭ ajuns o rablă, o rablă de cal. V. bleah, hleab, bulicher, gĭoablă, gĭoarsă, cĭorsac; drîglă, gloabă, mîrțoagă, hodoroagă.

rabilă sf vz rablă

roablă sf vz rablă

rablă (fam.) (desp. ra-blă) s. f., g.-d. art. rablei; pl. rable

rablă (fam.) (ra-blă) s. f., g.-d. art. rablei; pl. rable

rablă s. f. (sil. -blă), g.-d. art. rablei; pl. rable

rablă (rable), s. f. – 1. Hîrb, obiect stricat. – 2. Gloabă, mîrțoagă. Origine incertă. Trebuie să fie pus în legătură cu sb. rabatno „în stare proastă”, rabljenje „uz”; dar lipsește veriga apropiată. Legătură cu săs. Rabel „pleavă, praf” (Drăganu, Dacor., IV, 773) pare mai puțin probabilă. – Der. răblări, vb. (a se ponosi; a se uza); rablagiu, s. m. (hodorog), cu suf. -giu; rablagi, vb. (a se strica, a se deteriora), de la cuvîntul anterior (după Graur, BL, XIV, 110, prin contaminare cu damblagi).

RABLĂ, rable, s. f. ~ (etim. incertă; relaționat cu sb. rabatno = în stare proastă și rabljenje = purtare, folosire, dar lipsește veriga de legătură; relație mai puțin probabilă cu săs. Rabel = ilice [lat. ilex]; tescovină, borhot)

rablă, rable s. f. (peior.) 1. vechitură, lucru vechi, uzat sau de proastă calitate 2. gloabă, animal bătrân și slab 3. ramolit, om îmbătrânit și sleit de puteri

RABLĂ s. v. gloabă, mârțoagă.

RABLĂ s. v. vechitură.

RABLĂ s. rugină, ruginitură, vechitură, (reg.) răbăgie, roajbă. (O ~ de pușcă.)

rablă s. v. GLOABĂ. MÎRȚOAGĂ.