respingere sf [At: VLAHUȚĂ, O. A. II, 184 / Pl: ~ri / E: respinge] 1 Îndepărtare de la sine. 2 Dezgust. 3 (Fiz) Exercitare a unei forțe dirijate dinspre corpul care o exercită spre corpul asupra căruia se exercită Si: repulsie (2).

RESPINGERE, respingeri, s. f. 1. Faptul de a respinge; neadmitere, neacceptare, refuz. Respingerea cererii. ♦ (Neobișnuit) Dezgust, repulsie. Zaharia Duhu simți din nou, pentru fostul lui camarad de școală, respingerea și dușmănia care îl încercau de cîte ori dăduse ochii cu el în ultimii ani. C. PETRESCU, R. DR. 177. 2. (Fiz.; în opoziție cu atracție) Exercitare a unei forțe dirijate dinspre corpul care o exercită spre corpul asupra căruia se exercită. Între două corpuri încărcate cu sarcini electrice de același nume se exercită o respingere.

RESPINGERE s.f. 1. Faptul de a respinge; refuz. 2. (Fiz.) Exercitare a unei forțe dirijate dinspre corpul care o exercită spre corpul asupra căruia se exercită. [< respinge].

RESPINGERE s. f. 1. faptul de a respinge. 2. (fiz.) exercitare a unei forțe dirijate dinspre corpul care o exercită spre corpul asupra căruia se exercită; repulsie (3). (< respinge)

RESPINGERE ~i f. v. A RESPINGE. ◊ Forță de ~ forță pe care o exercită un corp asupra altuia, respingându-l. /v. a respinge

respingere s. f., g.-d. art. respingerii; pl. respingeri

respingere s. f., g.-d. art. respingerii; pl. respingeri

respingere s. f., g.-d. art. respingerii; pl. respingeri

RESPINGERE s. 1. v. refuzare. (~ unei propuneri.) 2. v. refuz. 3. v. recuzare. 4. v. repudiere. 5. v. dezaprobare. 6. (FIZ.) repulsie. (~ de natură magnetică.)

RESPINGERE s. 1. refuzare. (~ unei propuneri.) 2. neacceptare, refuz. (~ ajutorului solicitat.) 3. (JUR.) recuzare, refuzare, (înv.) recuzație. (~ unui jurat.) 4. renegare, repudiere. (~ soției.) 5. blam, blamare, condamnare, dezaprobare, înfierare, neaprobare, reprobare, stigmatizare, (livr.) dezavuare, reprehensiune, (rar) reprobațiune, sancționare, (pop.) osîndire, (înv.) prihană, (fig.) veștejire. (~ faptei necugetate a cuiva.) 6. (FIZ.) repulsie. (~ de natură magnetică.)

Respingere ≠ acceptare, aprobare, atragere

RESPINGERE (< a respinge) Respingerea, în retorică, are ca obiect anihilarea argumentelor sau a faptelor adversarului, prin contraargumente și interpretarea probelor materiale invocate de acesta. Ea poate fi pusă uneori înaintea confirmării, atunci cînd oratorul constată că argumentele adversarului au produs un efect asupra auditoriului, dar poate fi folosită odată cu confirmarea, așa cum arată și Cicero în De oratore: „Dar fiindcă cele ca sînt spuse împotrivă nu pot fi respinse, dacă nu le confirmă pe ale tale, nici nu pot fi confirmate, dacă nu le respingi; de aceea acestea sînt legate împreună prin natură, prin folosul și întrebuințarea lor.” Exemple de respingere găsim și la cei vechi (Demostene, în discursul său pentru Coroană, Cicero în Catilinare), ca și la moderni, în elocința judiciară și deliberativă. Rațiunea, adevărul, evidența sînt elementele de bază ale respingerii.

RESPINGÉRE (< respinge) s. f. 1. Faptul de a respinge. 2. (FIZ.) Exercitare de către un corp asupra altui corp a unei forțe îndreptate dinspre primul corp spre ce de-al doilea; poate fi de natură electrică, magnetică etc.; repulsie (2). 3. (MED.) R. grefei = distrugerea grefei sau perturbarea gravă a funcționării organului transplantat, ca urmare a faptului că acestea sunt percepute de organism ca un corp străin care trebuie eliminat prin producerea de anticorpi și limfocite citotoxice. Pentru a preveni r.g. donatorul trebuie să aibă un grup imunologic foarte apropiat de cel al primitorului; după realizarea grefei se utilizează în doze mari medicamente imunosupresoare. Sin. rejecție, rejet.