savoare sf [At: MARIN, PR. I, XII/14 / Pl: (rar) ~ori / E: fr saveur] 1 Senzație produsă de unele substanțe asupra organului gustului. 2 (Spc) Gust plăcut, deosebit pe care îl au unele alimente. 3 (Fig) Stare de încântare produsă de cineva sau de ceva. 4 Calitate a cuiva sau a ceva de a produce încântare, farmec, plăcere, satisfacție etc.

SAVOARE s. f. Gust deosebit, ales al alimentelor. I-a interzis să utilizeze vreodată fasolea verde, mazărea... decît imediat ce sînt culese din grădini: după cîteva ore își pierd toată savoarea. C. PETRESCU, Î. II 65. ♦ Fig. Farmec, gust. Iubite Ghica, știu că ai să te plîngi și acum de mine, că-ți scriu puțin și fără savoare. BĂLCESCU, la GHICA, A. 562.

SAVOARE s.f. Gust plăcut, aromă. [< fr. saveur].

SAVOARE s. f. 1. gust plăcut, aromă. 2. (fig.) stare de încântare, farmec. (< fr. saveur)

SAVOARE ~ori f. 1) Gust deosebit de plăcut al unor alimente. 2) Calitate a unui lucru care îl face deosebit de agreabil. [G.-D. savoarei] /<fr. saveur

savoare f. 1. impresiune produsă de unele substanțe asupra organului gustului; 2. gust plăcut.

!savoare s. f., g.-d. art. savorii; pl. savori

!savoare s. f., g.-d. art. savoarei/savorii

savoare s. f., g.-d. art. savoarei

SAVOARE s. 1. suculență. (~ unui aliment.) 2. deliciu. (~ unei mâncări.)

SAVOARE s. v. delectare, desfătare, farmec, încântare, plăcere, voluptate, vrajă.

savoare s. v. DELECTARE. DESFĂTARE. FARMEC. ÎNCÎNTARE. PLĂCERE. VOLUPTATE. VRAJĂ.

SAVOARE s. 1. suculență. (~ unui aliment.) 2. deliciu. (~ unei mîncări.)