SCORNI, scornesc, vb. IV. 1. Tranz. A plăsmui, a inventa. ♦ A născoci ceva cu intenția de a induce în eroare; a ticlui, a urzi. 2. Refl. A se isca, a se ivi, a se porni, a se declanșa, a se stârni, a se dezlănțui. 3. Tranz. (Pop.) A face să iasă din adăpost; a stârni, a urni. [Var.: (reg.) zgorni vb. IV] – Din bg. skorna, ucr. skornjaty.

scorni [At: CORESI, ap. DHLR, II, 474 / V: (reg) zgo~ / Pzi: ~nesc / E: bg скорна] 1-2 vtr (Înv) A (se) scula (2-3). 3 vt (Îvp; c. i. animale sau, pex, oameni) A scormoni (14). 4 vr (Îvr; d. oameni) A se ivi. 5 vt (Îrg; c. i. stări sufletești, acțiuni, evenimente etc.) A provoca. 6 vt (Îrg) A stârni. 7 vr (Îrg; d. elemente ale naturii) A se isca. 8 vt A crea ceva (inedit) Si: a inventa, a născoci (1), a plăsmui (1). 9 vt (Nob) A obține. 10 vt (Înv; c. i. legi, dispoziții, impozite) A institui. 11 vt (C. i. lucruri inexistente în realitatea curentă) A crea din imaginație (cu intenții rele) și a prezenta ca fiind drept adevărate Si: a inventa, a născoci, a plăsmui¹, (reg) a scornoci. 12 vt (Reg) A investiga. 13-14 vi (Reg) A scormoni (1-2). 15 vi (Reg) A râcâi¹ (1).

SCORNI, scornesc, vb. IV. 1. Tranz. A plăsmui, a inventa; a concepe, a crea. 2. Tranz. A lansa (cu rea-credință) o minciună, un zvon (pentru a înșela); a urzi, a ticlui. 3. Refl. A se isca, a se ivi, a se porni, a se declanșa, a se stârni, a se dezlănțui. 4. Tranz. (Pop.) A face să se miște din locul unde se află, să iasă din adăpost; a stârni, a urni. [Var.: (reg.) zgorni vb. IV] – Din bg. skorna, ucr. skornjaty.

SCORNI, scornesc, vb. IV. 1. Tranz. A plăsmui, a născoci, a inventa. Aceștia de mult scorniseră vorba potrivită pentru asemenea împrejurări despre schimbarea domnilor și bucuria nebunilor. SADOVEANU, N. P. 5. Cei buni n-au vreme de gîndit La moarte și la tînguit, Căci plînsu-i de nebuni scornit Și de femei! COȘBUC, P. I 151. Trebuia neapărat un nume de meșter mare pentru cel care va fi clădit biserica de la Argeș... Atunci poporul l-a scornit. ODOBESCU, S. II 506. Cine-a scornit doina, Arsă i-a fost inima, Ca și mie acuma. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. 2. Tranz. A născoci cu rea-credință, cu intenția de a induce în eroare; a urzi, a combina în mod insidios, a ticlui. Mi-a răspuns că... în logofăt are nădejdea, nu în noi, desculții, care nu știm ce să mai scornim ca să-l sărăcim. STANCU, D. 104. Bujor spune minciuni; trei zile și trei nopți el nu ar sfîrși. Cînd n-o știe de la altul, o scornește de la sine. SLAVICI, N. I 45. La grea nevoie m-a băgat iar spînul. Amu a scornit alta: cică să-i aduc pe fata Împăratului Roș, de unde-oi ști. CREANGĂ, O. A. 243. ◊ Refl. pas. Fel de fel de vorbe se scorniră pe seama celor două dușmance. Ba că s-au bătut, ba că și-au omorît pisicile și și-au mîncat una alteia găinile, și cîte și mai cîte. STĂNOIU, C. I 214. 3. Refl. A se isca, a se porni, a se dezlănțui, a se stîrni. Îi venise într-o zi la ureche că Marioara ar fi primit la bîlciul din Tufeni o brățară... din partea lui Mișu al arendașului și din vestea asta s-a scornit tot răul. SANDU-ALDEA, D. N. 168. Se scorni în văzduh un vînt cumplit, care mlădia crăcile dafinului. POPESCU, B. II 43. Scornindu-se atunci o ceartă între amîndouă muierile, mama Demetra se supără foarte și se porni cu mare urgie asupra lui Keleu. ODOBESCU, S. III 283. 4. Tranz. A face să iasă din adăpost; a stîrni. La vînat că mi-am ieșit, Ciutalină mi-am scornit, Ciutalină mi-am gonit, Din cîmpul Solotrului Pînă-n malul Oltului. TEODORESCU, P. P. 69. ◊ Fig. Pui niște întrebări... De unde le mai scornești, Marine? BARANGA, I 187. De unde ai mai scornit asemenea minciuni? SADOVEANU, O. VIII 147. Aci nu se ridică zgomot scornind gîndiri. VĂCĂRESCU, P. 163. ♦ Fig. A tulbura. Auzind și el de fata cea frumoasă... l-au scornit nu-ș ce la inimă. SBIERA, P. 141.

A SCORNI ~esc tranz. 1) (vorbe, zvonuri, minciuni) A plăsmui, punând în circulație cu rea-voință. 2) înv. A descoperi prin muncă creatoare; a născoci; a inventa; a izvodi. /<bulg. skorna

A SE SCORNI pers. 3 se ~ește intranz. rar (despre fenomene ale naturii) A începe brusc și cu violență; a se stârni; a se dezlănțui; a se declanșa. Viscolul s-a ~it către seară. /<bulg. skorna

scornì v. 1. a sgorni: a scorni vânatul; 2. a provoca: a se scorni o furtună; 3. fig. a născoci, a plăsmui: a scorni o minciună. [Primitiv termen vânătoresc: a chema cu cornul câinii la vânat («la vânat că mi-am ieșit, ciutalina mi-am scornit», POP.), de unde, printr’o evoluțiune analogă cu sbuciumà, a pune în mișcare, a turbura (vorbind de vânturi sau vijelii) și, sub raportul intelectual, a inventa (cf. născocì)].

zgorni v vz scorni

zgorni vb. IV. v. scorni.

scornésc v. tr. (d. corn, adică „sun din corn ca să speriĭ vînatu, și decĭ să-l fac să ĭasă la iveală”, ca și zbucĭum din bucium; it. cornare, fr. corner. D. rom. vine bg. korny și skornuvam, rut. skornĭati, id.). Stîrnesc, fac să ĭasă ca să scape: a scorni vînatu. Născocesc, inventez (o minciună, o lege, o modă, o mașină). V. refl. A se stârni (o vorbă, o furtună). – În vest zgornesc (infl. poate de izgonesc), scornesc, scot din culcuș, alung, strig, chem de pe unde era ascuns: șĭ-a zgornit surorile, a adus pisica și s’a pus la pîndă (VR. 1911, 4, 10). Și zgurnesc (Cp. cu Dac. 2, 631 și 3, 657).

zgornésc, V. scornesc.

zgurnésc, V. scornesc.

scorni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. scornesc, 3 sg. scornește, imperf. 1 scorneam; conj. prez. 1 sg. să scornesc, 3 să scornească

scorni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. scornesc, imperf. 3 sg. scornea; conj. prez. 3 să scornească

scorni vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. scornesc, imperf. 3 sg. scornea; conj. prez. 3 sg. și pl. scornească

SCORNI vb. v. agita, ațâța, cauza, declanșa, deștepta, determina, dezlănțui, fixa, genera, hotărî, incita, instiga, institui, isca, izbucni, întărâta, întocmi, naște, orândui, porni, pricinui, prilejui, produce, provoca, râcâi, rândui, scormoni, scula, scurma, stabili, statornici, stârni, trezi, tulbura.

SCORNI vb. I. 1. v. inventa. 2. a inventa, a născoci, a plăsmui, a ticlui, (livr.) a fabula, (pop.) a scoate, a stârni, (reg.) a scornoci, (înv.) a băsni, (fig.) a broda, a fabrica, a țese, a urzi, (fig. rar) a tăia, (fig. înv.) a ascuți. (A ~ ceva pe socoteala cuiva.) II. 1. v. hăitui. 2. a scormoni, a stârni, (pop.) a scociorî. (~ vânatul din bârlog.)

scorni vb. v. AGITA. AȚÎȚA. CAUZA. DECLANȘA. DEȘTEPTA. DETERMINA. DEZLĂNȚUI. FIXA. GENERA. HOTĂRÎ. INCITA. INSTIGA. INSTITUI. ISCA. IZBUCNI. ÎNTĂRÎTA. ÎNTOCMI. NAȘTE. ORÎNDUI. PORNI. PRICINUI. PRILEJUI. PRODUCE. PROVOCA. RÎCÎI. RÎNDUI. SCORMONI. SCULA. SCURMA. STABILI. STATORNICI. STÎRNI. TREZI. TULBURA.

SCORNI vb. I. 1. a afla, a concepe, a crea, a descoperi, a elabora, a face, a găsi, a gîndi, a imagina, a inventa, a născoci, a plănui, a plăsmui, a proiecta, a realiza, (înv. și pop.) a izvodi, (pop.) a iscodi, a închipui, (reg.) a tocmi, (inv.) a unelti, (fig.) a naște, a urzi, a zămisli. (A ~ un nou sistem de...) 2. a inventa, a născoci, a plăsmui, a ticlui, (pop.) a scoate, a stîrni, (reg.) a scornoci, (înv), a băsni, (fig.) a țese, a urzi, (fig. rar) a tăia, (fig. înv.) a ascuți. (A ~ ceva pe socoteala cuiva.) II. 1. a goni, a hăitui, a stîrni, (pop.) a zgorni. (~ vînatul din bîrlog.) 2. a scormoni, a stîrni, (pop.) a scociorî. (~ vînatul prin pădure.)

scorni (-nesc, -it), vb. – 1. A provoca, a excita, a stîrni. – 2. (Refl.) A se produce, a se prezenta. – 3. A inventa, a făuri, a imagina. – 4. A crea, a stabili, a introduce. – Mr. sgurńescu „a iscodi, a scormoni”, megl. *scornés „a trezi”. Origine necunoscută. S-a crezut în lat. cornu, ca termen de vînătoare (Hasdeu, Col. lui Traian, 1883, 48; Philippide, Principii, 99; Geheeb 34), părere de nesusținut, în mod evident; în sl. sŭkręnąti „a excita” (Cihac, II, 44), care nu se potrivește fonetic; în bg. skorivam, skorna „a stîrni, a scorni” (Weigand, Jb., XIX, 141), rut. skornjati „a scorni”(Candrea) dar este vorba de cuvinte obscure (Tiktin) și puțin folosite, care ar putea neîndoielnic să provină din rom. Legătura cu stîrni este posibilă și chiar probabilă, fără să i se poată stabili explicația. Ar putea avea o anumită legătură cu sl. (bg.) iskoreniti „a dezrădăcina”, plecînd de la echivalența rădăcină – „origine” ca în sb. korenit „radical” și „originar”. Probabil în loc de *scoroni, var. expresivă a lui scoroci, scotoci. Der. scornitor, adj. (făuritor, inventator); scorneală (var. scornitură), s. f. (invenție, idee, fabulă); scornoci, vb. (a inventa), cu suf. expresiv; scornici, s. m. (friganea, mămăligă prăjită, pîine prăjită în ulei); sgorni, vb. (a expulza, a goni), prin contaminare cu goni (contaminare cu un sl. *zagoniti, bg. zagonjam „a vîna”, cf. Graur, BL, IV, 118 și Graur, Viața rom., 1940, no. 3, 110, nu pare probabilă; sensul lui sgorni „a vîna, a goni vînatul”, care se citează acolo, nu pare corect).

scorni, scornesc, vb. tranz. – 1. A inventa, a născoci. 2. A stârni. – Din bg. skorna (MDA), ucr. skornjaty (DEX).