scăriță sf [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / Pl: ~țe / E: scară + -iță] 1-6 Scară (1, 13, 17) (mică) Si: (reg) scărușă (1-6), scăruță (1-6). 7 (Reg; prc) Fuștei al unei scări (1). 8 (Olt; ; la car, căruță) Cruce de dinapoi. (Reg) 9-12 (Șhp) Scară (21, 23) (mică). 13-18 (Reg; șhp) Scară (32, 33, 42) (mică). 19 (Atm) Unul dintre cele trei oscioare ale urechii mijlocii. 20 (Reg; îcs) În ~țe Șotron. 21 (Reg; îc) ~ța-muntelui Varietate de ferigă care crește prin locuri umede (Blechnum spicant).

SCĂRIȚĂ, scărițe, s. f. I. Diminutiv al lui scară. 1. v. scară (I 1). Cînd se puse scărița, coborî mai întîi o femeie bălaie nespus de frumoasă. CAMIL PETRESCU, O. II 167. D-o scăriță căuta, D-o scăriță că găsea, Tocma-n pod că se suia. TEODORESCU, P. P. 638. 2. v. scară (I 2). Lîngă scărița din grădină. CAMIL PETRESCU, T. II 444. Te sui pe o scăriță... și intri într-o săliță îngustă. NEGRUZZI, S. I 311. 3. v. scară (I 4). [Călăreții] de pe margini își strînseseră rîndurile, scăriță la scăriță, strîmtorați de laturile uliței. MIHALE, O. 468. II. Unul dintre cele trei oscioare ale urechii mijlocii (care seamănă cu o scară de șa).

SCĂRIȚĂ ~e f. anat. (diminutiv de la scară) Unul dintre cele trei oase mici ale urechii mijlocii. /scară + suf. ~iță

scăriță s. f., g.-d. art. scăriței; pl. scărițe

scăriță s. f., g.-d. art. scăriței; pl. scărițe

scăriță s. f., g.-d. art. scăriței; pl. scarițe

SCĂRIȚĂ s. 1. v. scărișoară. 2. v. scărișoară. 3. (TEHN.) biglă. (~ la gater.)

SCĂRIȚĂ s. v. lambă, vătrai.

SCĂRIȚĂ s. 1. scăricică, scărișoară, (reg.) scăruță, (Ban.) scărușă. (~ cu fuscei.) 2. scăricică, scărișoară, (rar) scărică, scăricea. (O ~ suia în turn.) 3. (TEHN.) biglă. (~ la gater.)

scăriță s. v. LAMBĂ. VĂTRAI.

scăriță, scărițe s. f. (dim.) lovitură executată în fotbal prin introducerea labei piciorului sub mingea aflată pe gazon, lovitură ce imprimă mingii o traiectorie lobată.