sfruntare sf [At: NEGULICI / Pl: ~tări / E: sfrunta] 1 Sfidare (1). 2 (Pex) Lipsă de rușine, de respect Si: aroganță, impertinență, insolență, neobrăzare, nerușinare, obrăznicie, semeție , sfidare (2), trufie, (pop) țâfnă, (înv) sfrunterie.

SFRUNTARE, sfruntări, s. f. Acțiunea de a sfrunta și rezultatul ei; înfruntare, provocare; p. ext. nerușinare, obrăznicie. Ceea ce spui acum este o nouă sfruntare. CAMIL PETRESCU, T. II 602. Mă mir că nu vi-i rușine să mințiți cu atîta sfruntare. REBREANU, I. 88. Durerea mea cumplită De oarba ta sfruntare acum e-năbușită. MACEDONSKI, O. II 274.

SFRUNTARE s.f. Acțiunea de a sfrunta și rezultatul ei; înfruntare, provocare; (p. ext.) nerușinare, obrăznicie. [< sfrunta].

SFRUNTARE ~ări f. rar 1) v. A SFRUNTA. 2) Atitudine obraznică și disprețuitoare. /v. a sfrunta

sfruntare f. neobrăzare.

*sfruntáre f. (d. sfruntat). Nerușinare obraznică: a minți cu sfruntare.

sfruntare (rar) s. f., g.-d. art. sfruntării; pl. sfruntări

sfruntare (rar) s. f., g.-d. art. sfruntării; pl. sfruntări

sfruntare s. f., g.-d. art. sfruntării; pl. sfruntări

SFRUNTARE s. 1. provocare, sfidare. (Aruncă cuiva o ~.) 2. aroganță, impertinență, insolență, măgărie, necuviință, neobrăzare, nerușinare, obrăznicie, trufie, tupeu, (rar) semeție, (livr.) morgă, prezumție, (pop. și fam.) țâfnă. (E de o ~ revoltătoare.)

SFRUNTARE s. v. înfruntare, sfidare.

SFRUNTARE s. 1. provocare, sfidare. (Aruncă cuiva o ~.) 2. aroganță, impertinență, insolență, măgărie, necuviință, neobrăzare, nerușinare, obrăznicie, trufie, tupeu, (rar) semeție, (livr.) morgă, prezumție, (pop. și fam.) țîfnă. (E de o ~ revoltătoare.)

sfruntare s. v. ÎNFRUNTARE. SFIDARE.