SOLITAR, -Ă, solitari, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care se găsește singur; izolat, singuratic. ◊ Floare (sau frunză etc.) solitară = floare (sau frunză etc.) care crește singură pe tulpină. ♦ (Despre locuri) Pustiu, neumblat. ♦ (Despre ființe; adesea substantivat) Care trăiește sau căruia îi place să trăiască singur, izolat, departe de societate. 2. S. n. Diamant mare montat singur la o bijuterie (sau ieșind în evidență într-o montură dintr-un grup de pietre mai mici). – Din fr. solitaire, lat. solitarius.

solitar, ~ă [At: AR (1830), 79¹/22 / V: (rar) ~iu, ~ie / Pl: ~i, ~e / E: fr solitaire, lat solitarius] 1 a (D. locuri, arbori etc.) Care este plasat mai la o parte sau departe de alte așezări omenești, ori departe unul de altul Si: dosit² (2), ferit¹ (4), izolat, lăturalnic, liniștit, pustiu, rătăcit, răzleț, retras, singuratic (4), stingher, (rar) pribeag, (îvp) secret, (înv) singurat, (îvr) singureț, (reg) lăturaș, lăturiș. 2 (D. gânduri, meditație sau d. acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor) Care se petrece în singurătate. 3 (Bot; d. flori, frunze) Izolat. 4 (D. călătorii pe mare) Care este făcut de unul singur. 5 (Asr; d. ținuturi, drumuri etc.) Pustiu. 6-7 smf, a (Persoană) care trăiește și acționează etc. departe de alți oameni Si: izolat, răzleț, rătăcit, retras, sihastru, singur (1), singuratic (1), (rar) însingurat, pustnic, (înv) retirat, (îvr) singurățit. 8 av În mod solitar (7). 9-10 smf, a (Persoană) separată de societate Si: izolat, răzleț, rătăcit, retras, sihastru, singur (3), singuratic (2), (rar) însingurat, pustnic, (înv) retirat, (îvr) singurățit. 11 av În mod solitar (10). 12 sm Mistreț bătrân care trăiește izolat de turmă. 13 sn Diamant sau briliant mare care se montează pe o bijuterie singur sau ieșind în evidență într-o montură dintr-un grup de pietre mai mici Si: (înv) singuratic (10).

SOLITAR, -Ă, solitari, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care se găsește singur; izolat, singuratic. ◊ Floare (sau frunză etc.) solitară = floare (sau frunză etc.) care crește singură pe tulpină. ♦ (Despre locuri) Pustiu, neumblat. ♦ (Despre ființe; adesea substantivat) Care trăiește sau căruia îi place să trăiască singur, izolat, departe de societate. 2. S. n. Piatră prețioasă (în special diamant de mare valoare) montată singură la o bijuterie (sau ieșind în evidență într-o montură dintr-un grup de pietre mai mici). – Din fr. solitaire, lat. solitarius.

SOLITAR², -Ă, solitari, -e, adj. Care se găsește singur, deoparte; izolat, singuratic. Ieri am găsit pe banca solitară Din parc un biet mănunchi de flori trecute. IOSIF, P. 36. În castelul de pe stîncă, la fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie și privește-n noapte-afară. COȘBUC, P. I 119. Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară, Ca pe un gol de munte o stîncă solitară. ALECSANDRI, P. A. 161. ♦ (Substantivat, m.) Mistreț bătrîn care trăiește stingher. ♦ (Despre locuri) Pustiu, neumblat. Văzduhul scînteiază și ca unse cu var Lucesc zidiri, ruine pe cîmpul solitar. EMINESCU, O. I 69. ♦ (Bot.; despre organe ale plantelor) Singur, izolat. Flori solitare, lung pedunculate. FLORA R.P.R. II 129.

SOLITAR, -Ă adj. Singur, singuratic, izolat. ♦ Pustiu, neumblat. ♦ Care trăiește retras; retras, iubitor de singurătate. // s.n. Diamant mare care se montează de obicei la un inel. [Cf. fr. solitaire, it. solitario, lat. solitarius].

SOLITAR, -Ă I. adj. (și adv.) singur, singuratic, izolat. ◊ pustiu, neumblat. ◊ (și s.) care trăiește retras; iubitor de singurătate. II. s. n. diamant mare care se montează de obicei la un inel. (< fr. solitaire, lat. solitarius)

SOLITAR¹ ~ă (~i, ~e) 1) Care se găsește singur; singuratic; izolat. 2) (despre locuri) Care se află în depărtare; situat departe. Parc ~. 3) (despre ființe) Care trăiește singur; singuratic. /<fr. solitaire, lat. solitarius

solitar a. singuratic: ziduri, ruine pe câmpul solitar EM.

*solitár, -ă adj. (lat. solitarius, d. solus, singur). Singuratic: om solitar, castă solitară. Bot. Floare solitară, care e singură pe cotoru eĭ. Cerceĭ solitarĭ, de care atîrnă un singur diamant mare (și ca subst). Subst. Mistreț maĭ bătrîn care umblă izolat și păzește cîrdu. Adv. A trăĭ solitar. V. răzleț.

solitariu, ~ie a vz solitar

!solitar¹ adj. m., s. m., pl. solitari; adj. f., s. f. solitară, pl. solitare

solitar¹ adj. m., pl. solitari; f. solitară, pl. solitare

solitar adj. m., pl. solitari; f. sg. solitară, pl. solitare

SOLITAR adj., s. 1. adj. izolat, retras, singur, singuratic, (rar) însingurat, (înv.) retirat, (fig.) sihastru. (Un om ~; trăiește ~.) 2. adj. (BOT.) singur, unic. (Flori ~; frunze ~.) 3. adj. izolat, pribeag, rătăcit, răzleț, singur, singuratic. (Se uita la un nor ~.) 4. s. (înv.) singuratic. (Inel cu un ~ splendid.)

SOLITAR adj., s. 1. adj. izolat, retras, singur, singuratic, (rar) însingurat, (înv.) retirat, (fig.) sihastru. (Un om ~; trăiește ~.) 2. adj. (BOT.) singur, unic. (Flori ~, frunze ~.) 3. adj. izolat, pribeag, rătăcit, răzleț, singur, singuratic. (Se uita la un nor ~.) 4. s. (înv.) singuratic. (Inel cu un ~ splendid.)

Solitar ≠ nesolitar