SPAIMĂ, spaime, s. f. 1. Teamă puternică și violentă provocată de o emoție, de ceva neprevăzut și primejdios; groază. ◊ Loc. adj. și adv. De spaimă = înfiorător, îngrozitor; extraordinar, neobișnuit. ◊ Loc. vb. A băga spaima (în cineva) = a înfricoșa, a înspăimânta (pe cineva). A da spaima în cineva = a se înfricoșa, a se înspăimânta. ◊ Expr. A intra spaima în cineva, se spune când cineva e mereu înspăimântat, se sperie ușor (după ce a trecut printr-o sperietură mare). A trăi cu spaima-n sân = a fi stăpânit continuu de frică. A trage o spaimă = a trece printr-o sperietură mare. ♦ (Pop.) Frică bolnăvicioasă; nevroză. 2. Ființă, lucru, fenomen care înfricoșează. – Et. nec.

spaimă sf [At: CORESI, EV. 140 / Pl: ~me, (îrg) spăimi, (reg) spăimuri / E: ns cf spăimânta] 1 Stare de foarte mare neliniște și de teamă puternică, pe care o are cineva în fața unei primejdii Si: cutremur (4), groază (1), încrâncenare, înfiorare, înfricoșare, îngrozire, înspăimântare, oroare, teroare, (îvp) oțărâre, (îrg) scârbă¹, (înv) spăimântare, spăimântătură (1), (îvr) spăimânt, (reg) crâncenare, pătitură. 2 Emoție foarte puternică produsă de ceva neprevăzut. 3 (Pex) Manifestare exterioară a spaimei (1-2). 4 (Îla) De ~ Care produce spaimă (1-2) Si: crâncen (8), cumplit² (7), cutremurător (1), groaznic (1), grozav (1), înfiorător, înfricoșător, îngrozitor, înspăimântător, năprasnic, oribil, strașnic, teribil, (îvp) spăimântător, (pop) spăimos, (înv) spăimântos. 5 (Îal) Care produce uimire Si: extraordinar (5), fenomenal (5), formidabil, grozav (6), teribil, uimitor, uluitor. 6 (Îe) A băga (ori a da) ~ în cineva, a(-l) băga pe cineva (ori pe toți) în ~me, a vârî pe cineva în toate ~mele, a-i trage (sau da) cuiva (o ori vreo) ~ (bună) A face să fie cuprins de spaimă (1) Si: a cutremura (5), a încrâncena, a înfiora, a înfricoșa, a îngrozi, a înspăimânta, a tremura, a zgudui, (îvp) a spăimânta, (îrg) a spăima, (înv) a oțărî, (reg) a încreți. 7 (Îe) A-și face singur ~, a intra (ori a da) ~ în cineva, a-l trece pe cineva toate ~mele, (înv) a(-i) lua ~ma (cuiva) A fi cuprins de spaimă Si: a se cutremura (6), a se încrâncena, a se înfiora, a se înfricoșa, a se îngrozi, a se înspăimânta, a se tremura, a se zgudui, (îvp) a se spăimânta, (îrg) a se spăima, (înv) a se oțărî, (reg) a se încreți. 8 (Înv; îe) A se face (mare) ~ A (se) produce panică. 9 (Înv; îae) A (se) da alarma. 10 (Îe) A trăi cu ~ma în sân A fi continuu stăpânit de o mare frică. 11 (Îe) A trage o ~ A trece printr-o sperietură puternică. 12 (Asr) Teamă. 13 (Îvr) Chin (1). 14 (Pop) Frică bolnăvicioasă Si: (pop) speriat¹ (6), sperietură (7), (reg) înspăimântătură, spăimântătură (2), spăimat¹. 15 (Pop) Nevroză. 16 (De obicei urmat de determinări în genitiv) Ființă, lucru, împrejurare, fenomen etc. care produce spaimă Si: (rar) spăimâie. 17 (Înv; spc) Știre care produce panică. 18 (Mtp; lpl) Ființe imaginare care pricinuiesc omului boli, nenorociri etc. 19 (Orn; reg; șîc ~ nopții) Lipitoare (Caprimulgus europaeus). 20 (Orn; reg; îc) ~ma-țiganului Huhurez (Asio otus). 21 (Orn; reg; îc) ~ma-ulilor Berbecel (Lanius collurio). 22 (Bot; reg; îc) ~ma-iepurelui Săricică (Salsola soda).

SPAIMĂ, spaime, s. f. 1. Emoție puternică și violentă provocată de ceva neprevăzut și primejdios; groază. ◊ Loc. adj. și adv. De spaimă = înfiorător, îngrozitor; extraordinar, neobișnuit. ◊ Loc. vb. A băga spaima (în cineva) = a înfricoșa, a înspăimânta (pe cineva). A da spaima în cineva = a se înfricoșa, a se înspăimânta. ◊ Expr. A intra spaima în cineva, se spune când cineva e mereu înspăimântat, se sperie ușor (după ce a trecut printr-o sperietură mare). A trăi cu frica-n sân = a fi stăpânit continuu de frică. A trage o spaimă = a trece printr-o sperietură mare ♦ (Pop.) Frică bolnăvicioasă, nevroză. 2. Ființă, lucru, fenomen care înfricoșează. – Et. nec.

SPAIMĂ, spaime, s. f. 1. Emoție puternică și violentă, provocată de un lucru neprevăzut și primejdios. V. frică, groază. Balaurul... plesnea din coadă, de te luau fiori de spaimă. ISPIRESCU, L. 200. Cătră sară, ajungînd moșneagul și cu purcelul acasă, pe babă o și apucă un tremur de spaimă și începe a se văicăra. CREANGĂ, P. 84. Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod. EMINESCU, O. I 147. Sărmana!... era leșinată de spaimă. ALECSANDRI, T. I 423. ◊ (Poetic) Se pare că furtuna ridică al ei glas, Că vîntul trece-n spaimă pe-al mărilor talaz. EMINESCU, O. I 94. ◊ Loc. adj. și adv. De spaimă = înfiorător, îngrozitor; extraordinar, neobișnuit. Bădie Gheorghe, am avut o vedenie de spaimă. SADOVEANU, P. M. 126. Îndată purcese ca un duh de spaimă îmboldit de fierbințeala frigurilor. NEGRUZZI, S. I 66. ◊ Expr. A intrat spaima în cineva, se spune cînd cineva e tot cu frică, se sperie ușor (după ce a trecut printr-o sperietură mare). Cînd intră spaima în oi, degeaba toată munca. ISPIRESCU, L. 397. A trăi cu spaima în sîn = a fi neliniștit, stăpînit de frică. Vorbi întîi cu logofătul Bumbu, care mărturisi că trăiește cu spaima-n sîn. REBREANU, R. II 11. A trage o spaimă = a trece printr-o sperietură grozavă. A da spaima în cineva sau (mai rar) a da spaimă cuiva = a speria pe cineva, a înfricoșa. Într-o întindere dreaptă și goală, orice arătare neobișnuită dă spaimă acestor paseri sfioase. SADOVEANU, O. L. 29. Dă spaima-n vrăbii, latră-n vînt. Își face mendrele; eu cînt Și codrul lin răsună. IOSIF, PATR. 16. A lua spaima cuiva = a se teme de cineva, a fi îngrozit, terorizat de cineva. A-și face spaimă = a se speria, a se îngrozi. Jugani spaimă că-și făcea. TEODORESCU, P. P. 689. 2. Fig. Ființă sau lucru care înspăimîntă. Omul acesta e spaimă. SADOVEANU, O. I 437. Genarul încălecă și zbură ca spaima cea bătrînă în urma fugiților. EMINESCU, L. P. 180 ◊ (Urmat de determinări în genitiv) Fura statul și era spaima oamenilor cînd venea cu toboșarul după el, pentru bir. PAS, Z. I 153. Iaca și codrul Grumăzeștilor, grija negustorilor și spaima ciocoilor. CREANGĂ, P. 119. 3. (Popular) Frică bolnăvicioasă, stare patologică de frică; nevroză. Nu e bine... să apună soarele pe hainele copilului, că apoi capătă spaimă. MARIAN, NA. 333.

SPAIMĂ ~e f. 1) Stare de teamă violentă (cauzată de o primejdie sau de ceva neprevăzut și amenințător); frică mare. A fi cuprins de ~. ◊ A băga ~a în cineva a face ca cineva să se teamă foarte tare. A da ~a în cineva a fi cuprins de frică mare. A trage o ~ a trece printr-o frică mare. A muri de ~ a se teme foarte tare. 2) fig. Ceea ce provoacă teamă. [G.-D. spaimei] /<lat. expavimen

spaimă f. frică mare și neașteptata. [Lat. *EXPAVIMEN (din EXPAVERE, a se speria)].

spáĭmă f., pl. e (lat. *ex-pávimen, d. ex-pavére, a se spăĭmînta. Forma *expavimen, dată de Tkt., ar veni d. pavire, a bătături. V. pămînt). Groază, teroare, panică. A-țĭ face spaĭmă, a te spăimînta: calu șĭ-a făcut spaĭmă și a răsturnat docaru. Fig. Iron. Acest om e spaĭma pivnițelor, e mare bețiv. În Cod. Vor. spáemă.

spaimă s. f., g.-d. art. spaimei; pl. spaime

spaimă s. f., g.-d. art. spaimei; pl. spaime

spaimă s. f., g.-d. art. spaimei; pl. spaime

spaimă, -me.

spaimă (-me), s. f. – Teamă, frică, groază. Origine incertă. Se consideră drept. der. de la un lat. *expavῑmen, din expavĕre (Cipariu, Gram., 87; Pușcariu 1611; Tiktin) care corespunde semantic, dar reprezintă dificultăți formale. Der. din lat. (gr.) spasma (Candrea) pare mai îndoielnică. – Der. (în)spăima, vb. (a înfricoșa, a îngrozi); spăimit, adj. (înnebunit, zăpăcit); spăimos, adj. (fricos, sperios). Cf. spăimînta. – Din rom. provine săs. spîimê.

spaimă, spăimînta, speria Pare un lucru admis că aceste trei cuvinte provin din aceeași rădăcină, căci toate încercările făcute pînă acuma de a le explica prin rădăcini diferite s-au soldat cu eșecuri. Dar legăturile dintre ele și filiația fiecăruia în parte sînt neclare. În ce privește verbul a speria, trebuie fără îndoială să considerăm ca mai veche forma regională spăria, căci aceasta a putut, grație corelației de timbru a consoanelor, să devină speria, pe cînd o schimbare în sens invers ar fi inexplicabilă (vezi mai sus lepăda). PEW constată că toate încercările de a porni de la rădăcina lui paueo au eșuat, de aceea propune un *expariare „a desperechea în momentul acuplării”. Mă îndoiesc că cineva s-ar fi putut gîndi că latina a avut un asemenea verb, dacă nu s-ar fi căutat cu orice preț o etimologie pentru speria. TDRG ia ca punct de plecare pe expauere, unde s-ar fi introdus un r ca în are < habet (iar acolo de ce ?) sau s-ar fi produs o disimilare p – v > p – r. Acesta ar fi însă unicul exemplu de astfel de disimilare în romînește, unde de altfel intervocalic ar fi trebuit să fie eliminat. CADE pornește de la expauorere (? !), care nu mi se pare sigur că ar fi dat spăria, dar în orice caz e fabricat special pentru a-l explica pe acesta din urmă, În perioada ei istorică, latina nu forma derivate denominative de conjugarea a II-a. Ar fi trebuit deci reconstruit un *expauoriare (care nu văd cu ce ar fi fost mai rău decît *expauorere ; totuși acest din urmă monstru s-a bucurat de favoarea lui Pușcariu, DR, IV (1927), p. 706 și a DLRM; REW, 3036, l-a suprimat în ediția din 1935, astfel că a renunțat de a-și da părerea). DU a reconstruit și el un *expauorare (la feL Densusianu, HdLR, I, p. 165), care nu are decît un cusur: că trebuia să devină în romînește *spăura. Singura bază posibilă în latinește este expauere, bine atestat și cu sens potrivit pentru verbul romînesc. Aceasta este explicația la care s-a oprit Scriban, care construiește cam schematic istoria următoare : expaueo > spai > spar sub influența perechii pai și par ; de aici mai departe infinitivul a spărea, a sperea, a speria. Dar întreaga flexiune se bazează pe persoana I a indicativului prezent ? Trebuie să notăm că în latinește pauere nu avea nici perfect, nici participiu, ca mai toate verbele de stare de conjugarea a II-a. Ca adjectiv se folosea derivatul pauidus. Prin urmare în romînește nu s-a putut păstra decît o temă de prezent și nu era nici un motiv să se formeze un perfect și un participiu de conjugarea a II-a, ținînd seamă că tipurile vechi care existau în latinește au fost eliminate, iar cele noi, în -și sau -ui nu erau potrivite aici. Perfectul megl. spărui este vizibil ulterior, pentru că pornește de la rădăcina spar-. Singura posibilitate de a completa paradigma verbului în dacoromînă era trecerea lui la o conjugare regulată (I sau IV). Pornim deci de la prezentul expaueo, care trebuia să dea, și a și dat, spaiu (-u- interior a dispărut și în alte cuvinte asemănătoare ca formă). Intrînd în paralelism cu cei, pai, piei, săi, persoana a II-a sg. a indicativului, a III-a a conjunctivului la ambele numere, apoi I-a sg. a indicativului au putut căpăta forme cu -r-, care erau mai comode, deoarece pe ele se putea construi o conjugare completă. În timp ce a cere, a părea, a pieri, a sări, erau reținute la conjugările II, III, IV, grație întregii lor paradigme, spai, slab sprijinit de alte forme ale sale, a trecut la conjugarea I (ca tăia), așa cum s-a întîmplat cu a învia și cu alte verbe. Spaimă e explicat în general ca provenind de la *expaumen (singur CADE pornește de la gr. σπάσμα, neținînd seamă de faptul că limbile romanice au spasmus, nu spasma). S-ar părea că i în cuvîntul latin trebuia să fie lung. Dicționarele nu încearcă nici o explicare, afară de Scriban, care pleacă de la pauῑre „a bătători”, idee manifest greșită. Pușcariu, ZRPh, XXVIII (1904), p. 677, n. 1, explică pe spaimă nu prin *expauĭmen ( < expauĕre), ci din expauῑmen (< expauĕre). Dar expauĕre nu există, iar cantitatea lui i nu depinde de a lui e. Trecerea lui i la ῑ în sufixul -ῑmen este verosimilă, pentru că -imen era arhaic, iar -ῑmen era viu, cf. sedῑmen pentru sedimen și discuția din SLG, p. 58. La spăimînta, situația e mai complicată. TDRG, REW, Scriban pornesc de la spauento, păstrat în romanica apuseană, cu asimilarea v-n > m – n, lucru cu totul neverosimil. DU, PEW, CADE pornesc de la *expauimento, păstrat și în sardă, forma primitivă spămînta , fiind atestată în romîna veche. Dar expauimento, neatestat, ar fi derivat de la expauimentum, tot așa de neatestat. Pușcariu, loc. cit., n. 2, constatind că ae nu devine a în romînește (vezi chiae, nae), crede că spăimînt nu provine din *expauῑmento, ci din *expauamento, -ῑmentum, fiind înlocuit cu -amentum, care e mai frecvent. Ajungem astfel la a treia formă neatestată. Afară de aceasta cred că am arătat că -ῑmentum era în curs de extindere. Nu cumva avem pur și simplu de-a face cu un derivat de la pământ (pentru înțeles, vezi fr. atterrer, lat. consterno), cu prefixul s- (vezi strecura) ? Pentru vechimea derivatului în romînește pledează faptul că el apare și în grecește : ἐσπουμεντάρησε „s-a spăimîntat” (L. Roussel, Karagheuz ou théâtre d'ombres à Athènes, I, II, Athènes, 1921, p. 34), care ar trebui să vină din aromînă, deși nu mi-e cunoscută o atestare a lui în aromînă. În orice caz, i din spăimînta provine de la spaimă. În spaimă vocalele a și i s-au contras pe vremea cînd a încă nu devenise ă. Fiind neanalizabil, cuvîntul a scăpat de sub influența cuvintelor cu sufixul -ime (mulțime etc.) și astfel a putut schimba pe -e în -ă.

de spaimă / speriat expr. uimitor, uluitor.

SPAIMĂ s. v. lipitoare, nevropatie, nevroză, păpăludă, psihonevroză, sperietură.

SPAIMĂ s. v. groază.

SPAIMĂ s. groază, încrîncenare, înfiorare, înfricoșare, îngrozire, inspăimîntare, oroare, teroare, (înv. și pop.) oțărîre, (înv. și reg.) scîrbă, (reg.) înfricare, pălitură, (înv.) spăimîntare, spăimîntătură, (fig.) cutremur. (Simte o ~ teribilă.)

spaimă s. v. LIPITOARE. NEVROPATIE. NEVROZĂ. PĂPĂLUDĂ. PSIHONEVROZĂ. SPERIETURĂ.