specific, ~ă [At: POLIZU / V: (înv) ~eți~ / Pl: ~ici, ~ice / E: lat specificus, it specifico, fr spécifique, ger spezifisch] 1-2 a, av (Care este) propriu unei singure ființe, unui singur lucru sau fenomen sau unei categorii de ființe, lucruri sau fenomene, cărora le dă un caracter original Si: caracteristic (1), definitoriu (4), distinctiv (1), dominant (3), particular, propriu, tipic², (rar) structural, (înv) însușit² Vz aparte, deosebit, obișnuit, special (2), suis-generis. 3 sn Caracter predominant și propriu care caracterizează o ființă, un lucru, un fenomen etc. și care diferențiază o ființă de alta, un lucru de altul etc. Si: caracteristică (4), însușire, notă, particularitate, proprietate, semn, specificitate, (reg) însușietate Vz amprentă, marcă², pecete, sigiliu. 4 a (D. volum, greutate, căldură, consum, producție etc.) Care se raportează la o unitate de măsură. 5 av În mod specific (4). 6-7 sn, a (Medicament) destinat pentru o boală anumită.

SPECIFIC¹ s. n. Caracterul propriu, particular, special (a ceva sau al cuiva); notă distinctă, particulară. Structura gramaticală și fondul principal lexical determină atît formele de dezvoltare a limbii, cît și normele funcționării ei. Ele condiționează specificul național și asigură stabilitatea limbii. GRAUR, F. L. 10.

SPECIFIC¹ s. n. Caracterul propriu particular, special al cuiva sau a ceva: notă distinctă. – Fr. spécifique.

SPECIFIC, -Ă adj. Propriu unei ființe, unui lucru sau unui fenomen; particular, distinctiv. ♦ Care se raportă la o unitate. // s.n. Caracterul propriu, particular (a ceva sau al cuiva); notă distinctivă. ♦ Specific național = sumă a caracteristicilor unei culturi, arte, literaturi care provin din trăsăturile proprii poporului și istoriei sale. [Cf. fr. spécifique, it. specifico].

SPECIFIC, -Ă I. adj. caracteristic, propriu unei ființe, unui lucru sau fenomen; particular, distinctiv. ◊ care se raportează la o unitate. II. s. n. caracter propriu, particular; notă distinctivă. ♦ ~ național = sumă a caracteristicilor unei culturi, arte, literaturi care provin din trăsăturile proprii poporului și istoriei sale. (< fr. spécifique, lat. specificus)

SPECIFIC¹ n. sing. Caracter particular al cuiva sau a ceva. /<lat. specificus, fr. spécifique, germ. spezifisch

specific a. propriu unui lucru în particular: remediu specific. ║ n. medicament ce vindecă negreșit o boală anumită: medicina cunoaște puține specifice (chinina în frigurile intermitente și iodul pentru gușă).

1) specífic, -ă adj. (mlat. specificus, d. species, specie, și facere, a face. V. muni-fic, proli-fic). Relativ la specie, caracteristic, propriŭ: caracter, nume, medicament specific; microbu specific holereĭ. Greutatea specifică, raportu masei orĭ greutățiĭ unuĭ corp cu volumu. Greutatea specifică absolută, număru de grame a unitățiĭ de volum. Căldură specifică a unuĭ corp, cantitatea de căldură pe care o absoarbe un chilogram al unuĭ corp ca să mărească temperatura c’un grad. S. n.. pl e. Medicament special: chinina e un specific contra frigurilor. Adv. În mod specific.

specific² s. n.

specific² s. n.

specific s. n.

SPECIFIC adj., s. 1. adj. caracteristic, definitoriu, distinct, distinctiv, dominant, particular, propriu, tipic, (înv.) însușit. (Notă, trăsătură ~.) 2. s. v. însușire. 3. s. specificitate, (rar) tipicitate, tipism. (~ul artei.) 4. s. spirit. (~ul limbii noastre.) 5. adj. caracteristic, clasic, reprezentativ, tipic. (Un exemplu ~.) 6. adj. aparte, deosebit, particular, special, sui-generis. (Un gust ~.) 7. adj. caracteristic, obișnuit. (L-a primit cu amabilitatea ~.)

SPECIFIC adj., s. 1. adj. caracteristic, definitoriu, distinct, distinctiv, dominant, particular, propriu, tipic, (înv.) însușit. (Notă, trăsătură ~.) 2. s. atribut, calitate, caracter, caracteristică, însușire, notă, particularitate, proprietate, semn, trăsătură, (reg.) însușietate, (fig.) amprentă, marcă, pecete, sigiliu, timbru. (~ acestui proces este...) 3. s. specificitate, (rar) tipicitate, tipism. (~ artei.) 4. s. spirit. (~ limbii noastre.) 5. adj. caracteristic, clasic, reprezentativ, tipic. (Un exemplu ~.) 6. adj. caracteristic, obișnuit. (L-a primit cu amabilitatea ~.) 7. adj. aparte, deosebit, particular, special, sui-generis. (Un gust ~.)

SPECIFIC. Subst. Specific, specificitate, particularitate, notă particulară, particularism (rar), caracteristică, trăsătură (notă) caracteristică, trăsătură (notă) aparte, trăsătură (notă) distinctivă, însușire, proprietate, tipic. Diferență, diferențiere, deosebire, distincție, distingere (rar). Excepție; unicitate, singularitate (rar), individualitate, originalitate. Ciudățenie, bizarerie (livr.), extravaganță, excentricitate; spectaculozitate; raritate, curiozitate. Caracterizare, specificare, specificație, tipizare. Personalitate, individ. Tipologie; caracterologie. Adj. Specific, propriu, însușit (înv.), particular, particularist (rar), particularnic (înv.), caracteristic, distinct, distinctiv, relevant; individual, intim, personal, tipic; determinant, diferențial, particularizant (rar), caracterizator; deosebit, diferit, aparte, special, anumit; unic, singular, original, neobișnuit; ieșit din comun, fără seamăn, fără asemănare, neasemuit, remarcabil, distins, incomparabil; excepțional, de excepție, nemaipomenit, nemaiauzit, nemaivăzut; rar; rarisim; ciudat, bizar (livr.), straniu, curios; excentric, extravagant; spectaculos, spectacular (livr.). Tipologic; caracterologic. Vb. A fi aparte, a nu fi la fel, a avea o notă aparte, a fi deosebit, a se deosebi, a diferi, a se diferenția, a se distinge; a se evidenția, a ieși în evidență, a se reliefa, a ieși în relief, a se remarca, a se particulariza, a se singulariza. A fi fără seamăn, a nu avea asemănare, a fi ieșit din comun. A caracteriza, a particulariza, a individualiza, a diferenția, a releva, a scoate în evidență, a reliefa, a sublinia; a distinge, a deosebi. Adv. (În mod) specific, particular, special; cu deosebire, cu deosebire(a) că..., spre deosebire de...; aparte; în particular. V. ciudățenie, deosebire, originalitate, superlative.