strâmtură sf [At: URECHE, LET. I, 162/14 / V: (îvp) ~rim~, (reg) ~rânt~ / Pl: ~ri / E: strâmt + -ură] 1 (Îvp) Strâmtoare (1). 2 (Înv) Strâmtoare (3). 3 (Rar) Strâmtoare (4). 4 (Înv) Strâmtoare (7). 5 Privațiune.

strântură sf vz strâmtură

strimtură sf vz strâmtură

STRIMTURĂ s. f. v. strîmtură.

STRÎMTURĂ, strîmturi, s. f. (Învechit) Loc îngust, strîmtoare. (Atestat în forma strimtură) Acest loc așezat în strimturi era foarte nepriincios oastei turcești. ARHIVA R. I 109. – Variantă: strimtură s. f.

STRÎMTURĂ, strîmturi, s. f. (Înv.) Loc îngust, strîmtoare. – Lat *strinctura (= strictura).

strîmtúră (est) și stri- (vest) f., pl. ĭ. Vechĭ. Strîmtoare, loc strîmt. Strîmtorare, constrîngere.

STRÂMTURĂ s. v. chei, defileu, dificultate, impas, încurcătură, îngustime, pas, strâmtoare, trecătoare.

strîmtură s. v. CHEI. DEFILEU. DIFICULTATE. IMPAS. ÎNCURCĂTURĂ. ÎNGUSTIME. PAS. STRÎMTOARE. TRECĂTOARE.

strâmtúră, strâmturi, s.f. Strâmtoare, loc îngust, defileu, chei; trecătoare, pas. ■ (top.) Strâmtura, loc. pe valea Izei. – Lat. *strinctura (DLRM); din strâmt + suf. -ură (MDA).

strâmtură, strâmturi, s.n. – Strâmtoare, loc îngust, defileu, chei; trecătoare, pas. ♦ (top.) Strâmtura, loc. pe Valea Izei, în Maramureșul istoric. ♦ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). – Lat. *strinctura (DLRM); din strâmt + suf. -ură (MDA).