SUBIECTIV, -Ă, subiectivi, -e, adj. 1. (Fil.) Care are loc în conștiință (individuală sau colectivă). 2. Care ține de subiectivism (1). 3. Care ține doar de părerea personală, necorespunzătoare realității, a cuiva; lipsit de obiectivitate; părtinitor. – Din fr. subiectif.

subiectiv, ~ă [At: FL (1838), 12¹/4 / V: (înv) ~bjec~ / Pl: ~i, ~e / E: fr subjectif] 1 a (D. procese, fenomene etc.) Care se raportează la subiect Si: părtinitor, pătimaș, tendențios. 2 a (D. procese, fenomene etc.) Care se petrece în conștiința cuiva Si: părtinitor, pătimaș, tendențios. 3 a (D. impresii, sentimente, manifestări, creații etc. ale oamenilor) Care are un caracter personal Si: părtinitor, pătimaș, tendențios. 4 a (D. impresii, sentimente, manifestări, creații etc. ale oamenilor) Care exprimă lipsă de obiectivitate Si: părtinitor, pătimaș, tendențios. 5 a (D. oameni) Care manifestă subiectivism (4) Si: pasionat, părtinitor, pătimaș, tendențios, (rar) parțial², (reg) părtăluitor. 6 a (În unele concepții filozofice; d. oameni sau d. părerile, teoriile etc. lor; îoc obiectiv) Care consideră conștiința individuală (sau colectivă) drept cauză a tot ceea ce există. 7 a (În unele concepții filozofice; d. oameni sau d. părerile, teoriile etc. lor; îoc obiectiv) Care neagă faptul că la baza senzațiilor se află obiecte reale, independente de om Si: (înv) subiectivist (5). 8 a (D. stări, procese, fenomene etc.) Care are loc în conștiința individuală sau colectivă. 9 a (D. stări, procese, fenomene etc.) Care aparține subiectului ca derivat al activității acestuia. 10-11 sf, a (Grm; îs) Propoziție ~ (Propoziție secundară) care îndeplinește funcția de subiect al propoziției regente. 12 a (Jur) Care se referă la un subiect. 13 a (Jur) Care ține de un subiect (16).

SUBIECTIV, -Ă, subiectivi, -e, adj. 1. (Fil.) Care consideră că baza a tot ce există este conștiința individuală; care neagă faptul că îndărătul senzațiilor se află obiectele reale, independente de om. Idealism subiectiv. 2. Care are un caracter personal, care se petrece în conștiința cuiva; care, într-o judecată, acțiune etc., ține seamă numai de sentimentele, de pornirile și de ideile sale; părtinitor. – Din fr. subiectif.

SUBIECTIV, -Ă, subiectivi, -e, adj. (În opoziție cu obiectiv) 1. (Fil.) Care consideră drept bază a tot ce există conștiința individului și neagă faptul că îndărătul senzațiilor se află obiectele reale, independente de om. Idealism subiectiv. 2. Care are un caracter personal; care se bazează pe o judecată părtinitoare. Totdeauna dăm o explicație obiectivă restricțiunii voinței noastre, în loc a căuta o explicare subiectivă. GHEREA, ST. CR. II 297.

SUBIECTIV, -Ă adj. 1. Care consideră conștiința individuală drept bază a tot ce există; care neagă faptul că la baza senzațiilor se află obiecte reale, independente de om. 2. Care are un caracter personal, părtinitor, lipsit de obiectivitate. 3. (Gram.) Propoziție subiectivă (și s.f.) = propoziție subordonată care îndeplinește funcțiunea de subiect al propoziției regente. [Pron. -bi-ec-. / cf. lat. subiectivus, fr. subjectif].^[1]

SUBIECTIV, -Ă adj. 1. (fil.) care are loc în conștiință, care aparține subiectului (II, 1). 2. subiectivist (1). 3. care are un caracter personal, părtinitor, lipsit de obiectivitate. 4. propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție subordonată care îndeplinește funcția de subiect al regentei. (< lat. subiectivus, fr. subjectif)

SUBIECTIV ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de subiect; propriu subiectului. Atitudine ~ă. 2) Care se referă la afectivitatea subiectului; bazat pe caracterul personal al unui subiect. Viziune ~ă. 3) (în opoziție cu obiectiv) Care ține de subiectivism; propriu subiectivismului. [Sil. su-biec-] /<fr. subjectif^[1]

subiectiv a. 1. Filoz. ce are raport la subiect, la eul cugetător: subiectiv e tot ce se petrece în mințea noastră, în sufletul nostru; 2. se zice de scriitorii și de arțiștii care se preocupă mai mult de impresiunile ce le face țin obiect decât de obiectul însuș. ║ n. tot ce este în interiorul subiectului, tot ce e subiectul însuș: subiectivul e fundamentul psicologiei.

*subĭectív, -ă adj. (mlat. sub-jectivus. V. ob-ĭectiv). Fil. Care se raportă la subĭect (la cel ce cugetă), în opoz. cu obĭectiv (care raporta la ceĭa despre care se cugetă). Care oglindește impresiunea pe care ți-aŭ produs-o lucrurile, nu starea reală și exactă a lucrurilor: critica nu trebuĭe să fie subĭectivă. Adv. În mod subĭectiv: a judeca subiectĭv.

subjectiv, ~ă a vz subiectiv

subiectiv (desp. -biec-) adj. m., pl. subiectivi; f. subiectivă, pl. subiective

!subiectiv (-biec-) adj. m., pl. subiectivi; f. subiectivă, pl. subiective

subiectiv adj. m. (sil. -biec-; mf. sub-), pl. subiectivi; f. sg. subiectivă, pl. subiective

+subiectivă (propoziție) (desp. -biec-) s. f., g.-d. art. subiectivei; pl. subiective

SUBIECTIV adj. 1. v. părtinitor. 2. (FILOZ.) ideal, mintal.

SUBIECTIV adj. v. individual, particular, personal, propriu.

SUBIECTIV adj. 1. parțial, părtinitor, pătimaș, tendențios, (rar) pasionat, (reg.) părtăluitor. (O atitudine evident ~.) 2. (FILOZ.) ideal, mintal.

subiectiv adj. v. INDIVIDUAL. PARTICULAR. PERSONAL. PROPRIU.

Subiectiv ≠ obiectiv

SUBIECTIV, -Ă adj. (cf. lat. subjectivus, fr. subjectif): în sintagmele construcție relativă subiectivă și subordonată subiectivă (v.).

SUBIECTIVĂ s. f. (< adj. subiectiv, -ă, cf. fr. subjectif, lat. subjectivus): propoziție subordonată necircumstanțială care îndeplinește funcția de subiect pe lângă verbul predicativ (personal sau impersonal; activ, reflexiv sau pasiv), pe lângă expresia verbală impersonală, adverbul predicativ sau interjecția predicativă din propoziția regentă. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, să, ca... să, dacă și de, prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare cum că, prin pronumele relative cine, care, ce, câți, câte, cel ce și ceea ce (în diferite cazuri, cu sau fără prepoziție), prin adjectivele relative câți, câte și ce, prin pronumele nehotărâte relative oricine și orice, prin adverbele relative cum, unde, când, cât și încotro. Răspunde la întrebările cine? și ce?: „...e drept că avea un spirit de observație nemaipomenit” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Pesemne c-aista-i Flămânzilă” (Ion Creangă); „... nu se cade să facă așa lucru” ( C. Negruzzi), „Numai arareori se întâmplă ca el să stea mai mult” (I. Slavici); „Puțin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor...” (I. L. Caragiale); „Pentru mine e totuna de-ai mâncat / sau / n-ai mâncat” (B. P. Hasdeu); „Se pare cum că-i altă toamnă” (M. Eminescu); „Cine nu învață la tinerețe va plânge la bătrânețe” (Folclor); „Care începe bine sfârșește frumos” (idem); „Și-a fost minune ce spunea” (G. Coșbuc); „Câți au auzit s-au mirat”; „Cel ce se uită la vânt nu va semăna” (Folclor); „Ceea ce ai spus prima oară a intrat perfect în urechea lui” (M. Sadoveanu): „Oricine trece... vede” (E. Camilar); „... Întâmple-se orice s-o întâmpla!” (I. L. Caragiale); „Se știe când sosesc berzele primăvara”; „E de neînchipuit cât de nedestoinici suntem...” (Em. Gârleanu) etc. ◊ ~ anticipată: s. anunțată înainte. În propoziția regentă, prin intermediul formelor de nominativ ale pronumelui personal cu funcție de subiect, ca în exemplul „Nu prinde el nici unul cine aleargă după doi iepuri.” ◊ ~ reluată: s. întărită, subliniată prin formele de nominativ ale pronumelui personal cu rol de subiect în propoziția regentă de după ea, ca în exemplul „Cine aleargă după doi iepuri nu prinde el nici unul”.