trufaș², ~ă a [At: LEXIC REG. 15 / Pl: ~i, ~e / E: trufă³ + -aș] (Mar; d. persoane) Care este glumeț Si: (reg) trufos.

trufaș¹, ~ă [At: PSALT. HUR. 107^r/5 / A și: truf~ / Pl: ~i, ~e / E: trufă¹ + -aș] 1-2 smf, a (Persoană) care are încredere exagerată în calitățile proprii Si: (îvr) trufitor (1). 3-4 smf, a (Persoană) care este plin(ă) de trufie (1) Si: arogant, fudul, mândru, orgolios, (pfm) înfumurat, îngâmfat, (îvr) trufitor (2). 5 a Care exprimă trufie (1). 6 a (Pop; d. oameni) Bine făcut Si: chipeș. 7 a Splendid (ca aspect, înfățișare) Si: falnic, grandios, maiestuos, măreț, semeț, strălucitor, superb.

TRUFAȘ, -Ă, trufași, -e, adj. 1. Plin de trufie, peste măsură de mîndru, de orgolios, de fălos; arogant, îngîmfat, înfumurat. Am dus în spinare dușmănia neîmpăcată a unor oameni puternici și trufași. GALACTION, O. I 32. Vai de mine, coniță, se poate? protestă prefectul trufaș. REBREANU, R. II 102. Umilința ce arătau către dînsul acești aspri și trufași nobili și setea cu care vînau favoarea lui înșelă pe Mihai. BĂLCESCU, O. II 263. ◊ (Substantivat) Știi cumva ținutul În care domn e lutul și face pe trufașul? Acolo totdeauna Cinstită e minciuna și nobil este lașul. MACEDONSKI, O. I. 130. ♦ Care arată trufie, care manifestă mîndrie exagerată, îngîmfare. Era el, într-adevăr, c-o înfățișare trufașă, cu sprînceana încruntată. SADOVEANU, A. L. 182. Parcă pămîntul întreg și lumea cu toate-ale lumii Strînse le ține-ntr-un pumn, așa de trufașă privire Scapără-n umezii ochi și-așa-i de cu-ncredere-n umblet. COȘBUC, P. II 63. 2. Măreț, maiestos, superb. Am ajuns în sfîrșit pe înălțimea sură și trufașă. GALACTION, O. I 346. Colo se ridic’ trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe. EMINESCU, O. I 43. Colo înalte rîpe se învelesc în nor, Cu creștetul fantastic, trufaș și visător. BOLINTINEANU, O. 241. Fata din piatră, sătulă și de pustiul munților și de iubirea singuratică, visa... să se arate frumoasă și împodobită în haine trufașe și în pietre nestemate. ODOBESCU, S. III 206.

TRUFAȘ ~ă (~i, ~e) și substantival 1) (despre persoane) Care este plin de trufie; foarte mândru; orgolios; vanitos; infatuat. 2) (despre manifestări ale oamenilor) Care denotă trufie. Vorbă ~ă. 3) Care este plin de mândrie și demnitate; măreț; falnic; semeț. /trufă + suf. ~aș

trufaș a. 1. prezumpțios, plin de trufie: om trufaș; 2. superb: împodobită în haine trufașe OD.; [Din vechiu-rom. trufă, trufie = gr. bizantin TRYPHÈ, desfătare, moliciune: trufaș, însemnează lit. om molatec, fastuos].

trufáș, -ă adj. (d. vrom. trufă = trufie). Plin de trufie, foarte mîndru.

trufaș adj. m., pl. trufași; f. trufașă, art. trufașa, pl. trufașe

trufaș adj. m., pl. trufași; f. trufașă, art. trufașa, pl. trufașe

trufaș adj. m., pl. trufași; f. sg. trufașă, pl. trufașe

trufaș, pl. trufași, f. trufașă, pl. trufașe

trufaș, -șă.

TRUFAȘ adj. v. falnic, grandios, impozant, impresionant, impunător, maiestuos, măreț, monumental, semeț, splendid, superb.

TRUFAȘ adj. 1. v. îngâmfat. 2. mândru, orgolios, semeț, (rar) superb. (Manifestă un ~ dispreț pentru cei din jur.) 3. v. obraznic.

TRUFAȘ adj. 1. fudul, grandoman, infatuat, încrezut, înfumurat, îngîmfat, megaloman, mîndru, orgolios, semeț, țanțoș, vanitos, (livr.) prezumțios, suficient, (înv. și pop.) măreț, (pop. și fam.) țîfnos, (pop.) falnic, fălos, închipuit, (înv. și reg.) pîșin, (prin Ban.) măros, (prin Mold.) nărtos, (înv.) fumuros, preaînălțat, zadarnic, (fig.) bățos, înțepat, scrobit. (Ce te ții așa ~?) 2. mîndru, orgolios, semeț, (rar) superb. (Manifestă un ~ dispreț pentru cei din jur.) 3. arogant, impertinent, insolent, ireverențios, îndrăzneț, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, nerușinat, obraznic, semeț, sfidător, sfruntat, țanțoș, (livr.) prezumțios, (rar) neînfrînat, (pop. și fam.) țîfnos, (înv. și reg.) rușinat, (Transilv.) șulhetic, (înv.) nerușinos, (fam. fig.) botos. (Om ~.)

trufaș adj. v. GRANDIOS. IMPOZANT. IMPUNĂTOR. MAIESTOS. MĂREȚ. MONUMENTAL. SPLENDID. SUPERB.

Trufaș ≠ modest

PARCERE SUBIECTIS ET DEBELLARE SUPERBOS (lat.) să cruți pe cei supuși și să-i zdrobești pe ce-i trufași – Vergiliu, „Eneida”, VI, 853. Anchise, tatăl lui Enea, îl povățuiește cum trebuie să se poarte un conducător.