TăRĂGĂNARE, tărăgănări, s. f. Acțiunea de a (se) tărăgăna și rezultatul ei. [Var.: tărăgănire s. f.] – V. tărăgăna.

tărăgănare sf [At: ASACHI, S. L. II, 6 / V: (pop) tr~, (îrg) străgănire, (reg) ~nire, trăgănire / Pl: ~nări / E: tărăgăna] (Pop) 1 Amânare de pe o zi pe alta în rezolvarea unei probleme, în săvârșirea unei acțiuni Si: tergiversare, (pop) tărăgăneală (1), (reg) târșoneală. 2 Mers încet, cu pași rari. 3 Rostire rară și prelungită a unui sunet (în timpul vorbirii sau al executării unei melodii). 4 Scurgere înceată a timpului. 5 Prelungire a timpului.

TĂRĂGĂNARE, tărăgănări, s. f. Acțiunea de a (se) tărăgăna și rezultatul ei. [Var.: tărăgănire s. f.] – V. tărăgăna.

TĂRĂGĂNARE, tărăgănări, s. f. Acțiunea de a tărăgăna și rezultatul ei. 1. Amînare, tergiversare, tărăgăneală. Asemenea tărăgănări îmi rup inima, îndoiala mă roade. CONTEMPORANUL, V_II 491. 2. Rostire rară și prelungită a unui sunet. Și glasurile nu aveau tărăgănarea cîntătoare... ca glasurile țărănești. DUMITRIU, N. 97. ♦ Încetinire a ritmului unei melodii; domolire. Începu să cînte din caval. Era o doină apăsătoare, cu tărăgănări pline de amar. CAMIL PETRESCU, O. I 114. – Variantă: tărăgănire (DELAVRANCEA, H. T 4) s. f.

străgănire sf vz tărăgănare

tărăgănire sf vz tărăgănare

trăgănare sf vz tărăgănare

trăgănire sf vz tărăgănare

tărăgănare s. f., g.-d. art. tărăgănării; pl. tărăgănări

tărăgănare s. f., g.-d. art. tărăgănării; pl. tărăgănări

tărăgănare s. f., g.-d. art. tărăgănării; pl. tărăgănări

TĂRĂGĂNARE s. 1. v. amânare. 2. v. tergiversare.

TĂRĂGĂNARE s. 1. amînare, tergiversare, (rar) tergiversațiune. (~ rezolvării unei probleme.) 2. tărăgăneală, tergiversare. (Ce e această ~?)

Tărăgănare ≠ grăbire