uimi [At: CANTEMIR, HR. 300 / V: (reg) ugni / Pzi: ~mesc / E: slv оуіѧти, оуимѫ „a răpi”, „a sustrage”] 1 vt(a) A provoca o mare (și neașteptată) mirare Si: a surprinde, a ului² (1). 2 vt(a) A stârni admirație Si: a ului² (2). 3 vt(a) A impresiona profund Si: a emoționa (2), a ului² (3). 4-5 vr A fi cuprins de mirare (sau de admirație). 6-7 vtr (Înv) A (se) zăpăci. 8 vt (Sst) A imita.

UIMI, uimesc, vb. IV. Tranz. 1. A produce mirare sau admirație, a surprinde puternic, a impresiona profund. V. ului. Vorbești cu un calm care mă uimește. BARANGA, I. 184. O păsărică vine, prevestind țărmuri vecine... Pe catarg ea saltă, cîntă, Ne uimește, ne încîntă Ș-apoi zboară ca un vis. ALECSANDRI, P. A. 83. ◊ Absol. A uimit mai ales noutatea cea mai proaspătă. CAMIL PETRESCU, U. N. 170. Fie Răzvan ori și unde, el tot țeara ș-o iubește, Dacă prin faptele sale se rădică și uimește. HASDEU, R. V. 123. ♦ Refl. A fi cuprins de mirare sau de admirație. Cît viteazul o zărește, Pe loc stă și se uimește. ALECSANDRI, P. II 91. ◊ Fig. Văile și munții se uimesc auzindu-i cînticele. EMINESCU, N. 5. Ce netedă cîmpie! cum ochiul se uimește! ALEXANDRESCU, P. 88. 2. (Învechit) A tulbura, a zăpăci, a buimăci. Mă uimești dacă nu mîntui... Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvîntu-i. EMINESCU, O. I 154. Vinul... îngreuiază trupul și uimește și îmbată mintea. PISCUPESCU, O. 200. ◊ Refl. Pînă acum tu ești ca unul care a găsit o comoară... Se uimește, nu-i vine a crede. SADOVEANU, O. VII 88. Hamalul, carele nu mai văzuse să aibă atîta sumă de bani de cînd se născuse, se uimi de bucurie. GORJAN, H. II 15.

A UIMI ~esc tranz. 1) A face să fie cuprins de o mare mirare (sau admirație); a face să rămână profund impresionat; a minuna. 2) înv. A face să ajungă buimac; a buimăci; a zăpăci; a ului. /Orig. nec.

uimì v. a (se) confunda de mirare (dinaintea unui lucru neașteptat), a se pierde cu firea. [Slav. UĬMÕ, a răpi (cf. sub raportul sensului, fr. ravir)].

uĭmésc v. tr. (vsl. u-imati, a lua, a substrage, u-ĭenti, u-imon, a lua, a despoĭa, d. ĭentĭ-imon, a prinde. V. uĭum, năĭmesc, primesc). Umplu de o adîncă mirare, speriĭ: neașteptata aparițiune a jandarmilor ĭ-a uĭmit pe tîlharĭ, toțĭ s’aŭ uĭmit de luxu luĭ. V. uluĭesc.

uimi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. uimesc, 3 sg. uimește, imperf. 1 uimeam; conj. prez. 1 sg. să uimesc, 3 să uimească

uimi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. uimesc, imperf. 3 sg. uimea; conj. prez. 3 să uimească

uimi vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. uimesc, imperf. 3 sg. uimea; conj. prez. 3 sg. și pl. uimească

UIMI vb. 1. a consterna, a minuna, a năuci, a perplexa, a stupefia, a surprinde, a ului. (Ce-mi spui tu pur și simplu mă ~.) 2. a ului, (fig.) a speria. (M-a ~ cu inteligența lui.) 3. a năuci, a stupefia, a ului. (Vestea aflată l-a ~.) 4. v. minuna.

UIMI vb. 1. a minuna, a stupefia, a surprinde, a ului. (Ce-mi spui tu pur și simplu mă ~.) 2. a ului, (fig.) a speria. (M-a ~ cu inteligența lui.) 3. a năuci, a stupefia, a ului. (Vestea aflată l-a ~.) 4. a se cruci, a se minuna, a se ului, (pop.) a se încruci, (reg.) a se ugni, (Transilv. și Ban.) a se pocozi, (înv.) a se ciudi, a se divi. (Se ~ de ce aude.)

uimi (uimesc, uimit), – vb. – A surprinde, a admira, a ului. Sl. ujeti, ujmą „a fura”, ujmati „a sustrage” (Miklosich, Slaw. Elem., 51; Cihac, II, 431; Conev 101; Tiktin), cf. fr. ravir, sp. arrebatar. – Der. uimăci, vb. (a ameți, a năuci), prin contaminare cu buimăci; uimeală (var. uimăceală), s. f. (mirare, surprindere); uimitor, adj. (care uimește, care surprinde).

Impavidum ferient ruinae (lat. „Ruinele îl vor uimi fără să-l emoționeze”) – Horațiu a închinat mai multe ode oamenilor întreprinzători, celor care urmăresc cu nestrămutată credință o țintă, celor stăpîni pe convingerile lor și pe care nimic, nici nenorocirile, nici suferințele, nici insuccesele nu-i pot clinti. În admirație pentru curajul primului navigator, Horațiu l-a calificat (Vezi Ode I, 3) plămădit din aes triplex (din „triplu bronz”) expresie care a rămas pînă astăzi și servește spre a caracteriza temeritatea descoperitorilor și exploratorilor. Tot de la el a rămas vorba (din aceeași odă, versul 27): Audax Iapeti genus (îndrăznețul neam al lui Iapet) aplicată lui Prometeu, iar astăzi folosită pentru a desemna pe toți cutezătorii care dezvăluie tainele naturii. Și tot Horațiu a cîntat în Oda a III-a neclintita tărie a omului care, chiar dacă s-ar prăbuși cerul și lumea ar fi prefăcută în ruine, ar rămîne mai departe credincios idealului său, fără măcar ca acest dezastru să-l miște. Din această odă au fost desprinse și transformate în expresii două versuri: primul – Iustum et tenacem propositi virum... (Omul drept și tenace în ceea ce urmărește...) și al optulea: impavidum ferient ruinae, versul ce încheie elogiul făcut unui asemenea om, pe care „ruinele îl vor uimi, dar nu-l vor emoționa”. Expresia se folosește deci la adresa celor care nu se lasă doborîți de evenimente ș.a.m.d. (Vezi și Iustum et tenacem). LIT.

A UIMI a lăsa cu gura căscată (pe cineva), a lăsa mască / paf / țuț, a rupe gura lumii / târgului, a speria.