ursuz, ~ă [At: R. POPESCU, CM I, 424 / V: (Mol; înv) h~, hurhuz, hurzuji amp / Pl: ~i, ~e, (înv) ~uji / E: tc uğursuz] 1 a (Înv) Care nu are noroc Si: ghinionist (2), nenorocos. 2 a (Înv) Care aduce nenorocire altora. 3-4 smf, a (Om) căruia nu-i place societatea Si: închis, morocănos, necomunicativ, neprietenos, posac, (îvr) umorist² (2), ursos (3). 5-6 av, a (D. înfățișarea, manifestările, acțiunile etc. oamenilor) (într-un mod) care exprimă sau trădează lipsa de amabilitate, de prietenie, o stare de nemulțumire, de tristețe permanentă. 7 a (Fig; d. obiecte) Lipsit de atracție Si: neplăcut, respingător.

URSUZ, -Ă, ursuzi, -e, adj. (Despre persoane și despre înfățișarea sau atitudinea lor) Morocănos, neprietenos, necomunicativ, posac. Ce figură ursuză și posomorîtă are Peruianu! VLAHUȚĂ, O. A. III 65. Gheorghe s-a arătat a fi un om prea brutal și prea ursuz... suduia mereu și mormăia, singur prin ogradă. CARAGIALE, O. I 284. ◊ (Adverbial) Se uită ursuz la nevastă-sa care are bani, dar nu-i dă. REBREANU, I. 15. ◊ (Substantivat) Ești un ursuz și un fricos capabil să-mi strici toată dispoziția! REBREANU, R. II 99. ♦ Fig. (Despre obiecte) Lipsit de atracție, respingător. După o lună de ședere într-un loc, i se păreau vechi și ursuze toate lucrurile din odaie. VLAHUȚĂ, O. A. III 18. Ce ursuză-i vatra rece! Parc-aș sta c-un mort în casă. id. O. A. 86. – Variantă: hursuz, -ă (SADOVEANU, M. C. 7, HOGAȘ, DR. II 2, CREANGĂ, P. 292) adj.

URSUZ ~ă (~i, ~e) (despre persoane și despre manifestările lor) Care vădește în permanență nemulțumire; cuprins de rea dispoziție; posomorât; posac; necomunicativ; neprietenos; acru; morocănos. /<turc. uğursuz

ursuz a. 1. nenorocos: ce nenorocire, ce scrisă ursuză pe bietu stăpânu-meu! POP.; 2. posac, tiran, rău: cu banii ce luam, mult mă chiabuream, dar Pașa ursuz la haraciu m’a pus POP. [Turc. URSUZ, sinistru, fatal].

ursúz, -ă adj., pl. m. jĭ (turc. ughursuz, pop. ursuz, sinistru, de răŭ auguriŭ, d. ughur, auguriŭ; sîrb. ugursuz, mizerabil, nelegiuit. V. ogur). Fam. Nenorocit, funest (Rar). Răŭ, morocănos, supărăcĭos. Adv. S’a purtat ursuz. – În est și hursuz.

hursus, ~ă a vz ursuz

HURSUZ, -Ă adj. V. ursuz.

HURSUZ adj. (Mold.) Nenorocos, ghinionist. Pașa nicicum n-au vrut, fiind hursuz, că și la Seva în Țara Ungurească și în alte locuri . . . au pierdut războiul. PSEUDO-AMIRAS. Etimologie: tc. uğursuz.

hursuz a. V. ursuz: de multe ce dăduse peste dânsul, se făcuse cam hursuz CR.

hursúz, V. ursuz.

ursuz adj. m., pl. ursuzi; f. ursuză, pl. ursuze

ursuz adj. m., pl. ursuzi; f. ursuză, pl. ursuze

ursuz adj. m., pl. ursuzi; f. sg. ursuză, pl. ursuze

ursuz, pl. ursuzi

URSUZ adj. 1. insociabil, morocănos, mut, necomunicativ, neprietenos, nesociabil, posac, posomorât, taciturn, tăcut, urâcios, (livr.) hirsut, (pop.) sanchiu, (înv. și reg.) moros, sunducos, tăcător, (reg.) modoroi, mutac, mutăreț, (Olt.) dugos, (Mold.) pâclișit, (prin Transilv.) tăcătoi, (Bucov. și Mold.) tălmut, (fig.) închis. (Om ~.) 2. morocănos, posac, răutăcios, (fig.) acru. (Vorbea cu ton ~.)

URSUZ adj. 1. insociabil, morocănos, mut, necomunicativ, neprietenos, nesociabil, posac, posomorît, taciturn, tăcut, urîcios, (livr.) hirsut, (pop.) sanchiu, (înv. și reg.) moros, sunducos, tăcător, (reg.) modoroi, mutac, mutăreț, (Olt.) dugos, (Mold.) pîclișit, (prin Transilv.) tăcătoi, (Bucov. și Mold.) tălmut, (fig. ) închis. (Om ~.) 2. morocănos, posac, răutăcios, (fig.) acru. (Vorbea cu ton ~.)

Ursuz ≠ vesel

ursuz (-ză), adj. – Morocănos, posac, neprietenos. – Var. hursuz și der. – Mr. ursuz. Tc. ogursuz „nefericit”, din gr. ỏγούρι < lat. augurium (Roesler 604; Șeineanu, II, 374), cf. ngr. ỏγουρσούζης. – Der. ursuzlîc (var. ursuzluc), s. n. (nenoroc, ghinion, pacoste), din tc. ogursuzluk.