văitătură sf [At: CANTEMIR, I. I. I, 233 / V: ~iet~ / Pl: ~ri / E: văita + -ătură] 1-2 Văitare (1-2). 3 (Rar; pan) Văitare (5).

văitătură s.f. Văitare. • și văietătură s.f. /văita + -ătură.

VĂITĂTURĂ, văitături, s. f. (Și în forma văietătură) Văitare, lamentare, tînguire. Printre văitături le ia gologanii. STANCU, D. 354. Văietătură unui părinte Din orice parte-ți iese nainte. VĂCĂRESCU, P. 481. – Variantă: văietătură s. f.

VĂITĂTURĂ ~i f. Sunet plin de jale; vaiet; văicăreală; tânguire. [G.-D. văităturii] /a se văita + suf. ~tură

văietătură sf vz văitătură

văietătură s.f. v. văitătură.

văĭetătúră f., pl. ĭ. Cant. Vaĭet.

văitătură (desp. văi-) s. f., g.-d. art. văităturii; pl. văitături

văitătură (văi-) s. f., g.-d. art. văităturii; pl. văitături

văitătură/văietătură s. f., g.-d. art. văităturii/văietăturii; pl. văitături/văietături

VĂITĂTURĂ s. v. văitat.

VĂITĂTURĂ s. boceală, bocire, bocit, căinare, jelire, jelit, jeluire, lamentare, lamentație, plîngere, plîns, tînguială, tînguire, tînguit, văitare, văitat, (pop., fam. și peior.) văicăreală, (pop.) jeluială, (înv. și reg.) olălăire, (reg.) văierare, văierat, (înv.) obidire, olecăire. (Lasă ~!)