VECHIME s. f. 1. Faptul de a fi vechi, de a exista de multă vreme; însușirea, caracterul, starea a ceea ce este vechi. ♦ Numărul de ani pe care cineva i-a prestat într-o slujbă, într-o funcție. 2. Vreme de demult, timpuri îndepărtate; Antichitate, vechie. – Vechi + suf. -ime.

vechime sf [At: CANTEMIR, HR. 86 / Pl: (rar) ~mi / G-D: și: ~mei / E: vechi¹ + -ime] 1 Origine îndepărtată Si: (liv) vetustate (1), vetustețe (1), (înv) bătrânețe, vechietate (1), vechitură (1), (îvr) vechie (1). 2 Existență îndelungată Si: (liv) vetustate (2), vetustețe (2), (înv) bătrânețe, vechietate (2), vechitură (2), (îvr) vechie (2). 3 Timpul scurs de când a apărut ceva Si: vârstă (9). 4 Trecut îndepărtat Si: (îrg) vechitură (3), (înv) vechie (3), (îvr) învechime. 5 Epocă veche a civilizației Si: antichitate (1), (îrg) vechitură (4), (înv) vechie (4), (îvr) învechime. 6 (Csc) Oamenii din trecut. 7 (Înv; lpl) Monumente vechi. 8 (Înv; lpl) Vestigii arheologice Si: antichități (6). 9 (Înv; lpl) Fapte, evenimente din trecut. 10 (Înv; lpl) Inscripții, documente, mărturii arheologice etc. care oferă informații sau indicii asupra unor fapte, evenimente din trecut. 11 Activitate îndelungată (într-un post², într-o funcție). 12 Durată a activității prestate de cineva într-un post², într-o funcție. 13 (Îlav; în legătură cu verbele „a înainta”, „a avansa”) La ~ Pe baza vechimii (12).

vechime s.f. 1 Faptul de a fi vechi, de a exista de multă vreme; însușirea, caracterul, starea a ceea ce este vechi. ♦ (mai ales cu determ. adj. sau introduse prin prep. „de”) Timpul scurs de cînd a apărut, de cînd există, de cînd durează ceva. Armata noastră nouă... n-are o vechime mai mare decît un deceniu (SADOV.). 2 Vreme de demult, timpuri îndepărtate; epocă veche a civilizației, în special perioada antică. Unul rostea o istorie din vechime (SADOV.). ♦ Colect. Oamenii din trecut. Văduva nu mai scotea veșmintele cernite. Așa era obiceiul vechimei (ODOB.). 3 Activitate (îndelungată) într-un post, într-o funcție etc. ♦ Perioadă de timp în care cineva a prestat o anumită muncă, a deținut un post, o funcție. ◊ Loc.adv. La vechime = (calc după fr. „à lancienneté”) pe baza vechimii (în muncă), după vechime. • pl. -i. /vechi² + -ime.

VECHIME s. f. 1. Faptul de a fi vechi, de a exista de multă vreme; însușirea, caracterul, starea a ceea ce este vechi. ♦ Numărul de ani pe care cineva i-a prestat într-o slujbă, într-o funcție. 2. Vreme de demult, timpuri îndepărtate; antichitate, vechie. – Vechi + suf. -ime.

VECHIME, (rar) vechimi, s. f. 1. Faptul de a fi vechi, de a exista de multă vreme; însușirea, calitatea, starea a ceea ce este vechi; existență îndelungată. Vitrinele acestea cuprind numai monede orientale. Unele au o vechime de peste o mie de ani. STANCU, U.R.S.S. 122. Păzînd o căsuță tupilată și acoperită cu mușchi, care mărturisea despre vechimea ei, a bătut la poartă. CREANGĂ, P. 90. [Lemnul mesei] grunzuros de vechime era tăiat cu litere latine și gotice. EMINESCU, N. 38. ♦ Calitatea de a fi vechi într-un post, într-un grad, într-o funcție; numărul de ani pe care cineva i-a petrecut într-o slujbă, într-o funcție. La vîrstă de douăzeci și șase de ani, avea vechime în gradul al doilea și aștepta din zi în zi un nou examen. BASSARABESCU, V. 4. 2. Vreme de demult, timpuri îndepărtate; antichitate. Focul pîlpîia în întunericul ogrăzii, și unul rostea domol o istorie din vechime. SADOVEANU, O. VI 239. Preot rămas din a vechimii zile, San Marc, sinistru, miezul nopții bate. EMINESCU, O. I 202. La spatele mînăstirii este un lac foarte adînc ce pare să fi fost în vechime o mină de sare. BOLINTINEANU, O. 434.

VECHIME f. 1) Stare a ceea ce este vechi, ce există de demult. 2) pop. Durată de timp în care se desfășoară activitatea unei persoane într-un anumit domeniu. ~ în muncă. 3) Trecut îndepărtat. ◊ Din ~ de demult; de pe vremuri. În ~ pe vremuri; în antichitate. [G.-D. vechimii] /vechi + suf. ~ime

vechime f. 1. starea celor vechi; 2. prioritate de admitere într’un corp, într’o companie: 3. vorbind de lucruri ce timpul le-a făcut să se strice; 4. vreme veche: în vechime, din vechime.

vechíme f. (d. vechĭ). Starea lucrurilor vechĭ: vechimea unuĭ oraș, uneĭ case, uneĭ instituțiunĭ. Prioritate bazată pe timp (pe anĭ): acest funcționar are înaintea altora drept să fie înaintat la vechime. Timp trecut (anĭ, secule, evurĭ): o casă ruinată de vechime, un filosof din vechime, lucrurĭ rămase din vechime, așa era în vechime. V. antichitate.

vechime s. f., g.-d. art. vechimii

vechime s. f., g.-d. art. vechimii

vechime s. f., g.-d. art. vechimii

VECHIME s. 1. (livr.) vetustate, vetustețe, (înv.) bătrânețe, vechitură, vârstă. (Ce ~ are acest obiect?) 2. v. antichitate.

VECHIME s. 1. (livr.) vetustate, (înv.) bătrînețe, vechitură, vîrstă. (Ce ~ are acest obiect?) 2. antichitate, (înv.) străvechime, vechie. (Vestigii din ~.)