VORBULIȚĂ, vorbulițe, s. f. Diminutiv al lui vorbă; vorbușoară, vorbișoară, vorbuță. – Vorbă + suf. -uliță.

vorbuliță sf [At: PANN, P.V. I, 9/24 / Pl: ~țe / E: vorbă + -uliță] 1-6 (Șhp) Vorbă (1-3) (amabilă) Si: (rar) vorbușoară (1-6), (pop) vorbiță (1-6), vorbișoară (1-6), (reg) vorbuleană (1-6), vorbuță (1-6). 7 (Îe) A pune o ~ A pune o vorbă bună. 8-10 (Irn) Vorbă (1-3) aspră, mustrătoare. 11-12 (Șhp) Vorbă (220) (elocventă).

vorbuliță s.f. Dim. al lui vorbă; vorbișoară, (pop.) vorbușoară, vorbuță. Ai tăi ce mai fac? Sănătoși? mai întrebă monarhul ca să nu plece fără o vorbuliță ca lumea (E. BAR.). • pl. -e. /vorbă + -uliță.

VORBULIȚĂ, vorbulițe, s. f. Diminutiv a lui vorbă; vorbușoară, vorbișoară, vorbuță. – Vorbă + suf. -uliță.

VORBULIȚĂ, vorbulițe, s. f. Diminutiv al lui vorbă (1). Dacă mă iei așa, nu-mi scoți tu vorbuliță din gură. VLAHUȚĂ, O. A. 427.

vorbuliță s. f., g.-d. art. vorbuliței; pl. vorbulițe

vorbuliță s. f., g.-d. art. vorbuliței; pl. vorbulițe

vorbuliță s. f., g.-d. art. vorbuliței; pl. vorbulițe

VORBULIȚĂ s. vorbușoară, (reg.) vorbuță.

VORBULIȚĂ s. vorbușoară, (reg.) vorbuță.