văicăreală sf [At: DDRF / Pl: ~eli / E: văicări + -eală] (Pfm; șdp) 1 Emitere de sunete (prelungi), de gemete (ca urmare a unei dureri, a unei suferințe etc.) Si: (pfm; dep) tânguială, văicărit (1) văicăritură (1), (fam; rar) văicărare (1). 2 Exprimare, în mod insistent, prin cuvinte, a unei dureri, a unei suferințe, a unei nemulțumiri etc. Si: lamentare, (pfm; dep) văicărit (2) văicăritură (2), (fam; rar) văicărare (2).

văicăreală s.f. (fam., mai ales deprec.) Faptul de a se văicări; emitere de strigăte (prelungi), de gemete (ca urmare a unei dureri, a unei suferințe etc.); (fam., deprec.) văicărit. ♦ Concr. Zgomot făcut de cel care se văicărește; tînguire, lamentare, plînset. • pl. -eli. /văicări + -eală.

VĂICĂREALĂ, văicăreli, s. f. Acțiunea de a se văicări și rezultatul ei; tînguire, lamentare. Un val de văicăreală și o poveste întreagă porniră deodată. GALACTION, O. I 82. De afară primarul auzi întrebările femeii și pe urmă văicărelile ei speriate. REBREANU, R. II 104. N-o să mai pot suporta văicărelile celor tinere. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 32.

VĂICĂREALĂ ~eli f. Sunet plin de jale; văitătură; tânguială. /a se văicări + suf. ~eală

văĭcăreálă f., pl. elĭ. Iron. Vaĭet plicticos și ridicul.

văicăreală (fam.) s. f., g.-d. art. văicărelii; pl. văicăreli

văicăreală (fam.) s. f., g.-d. art. văicărelii; pl. văicăreli

văicăreală s. f., g.-d. art. văicărelii; pl. văicăreli

văicăreală, văicăreli s. f. (pop.) tânguire, lamentare

VĂICĂREALĂ s. v. boceală, bocire, bocit, căinare, jelire, jelit, jeluire, lamentare, lamentație, plângere, plâns, tânguială, tânguire, tânguit, văitare, văitat, văitătură.

văicăreală s. v. BOCEALĂ. BOCIRE. BOCIT. CĂINARE. JELIRE. JELIT. JELUIRE. LAMENTARE. LAMENTAȚIE. PLÎNGERE. PLÎNS. TÎNGUIALĂ. TÎNGUIRE. TÎNGUIT. VĂITARE. VĂITAT. VĂITĂTURĂ.