ZĂBĂLUȚĂ, zăbăluțe, s. f. 1. Zăbală (1) mai simplă, compusă din două bare îmbinate între ele. 2. Zăbală (2). – Zăbală + suf. -uță.

zăbăluță sf [At: POLIZU / V: (reg) ~bel~ / Pl: ~țe, (reg) ~ți / E: zăbală + -uță] 1-4 (Șhp) Zăbală (1-2) (mică). 5 (Pop) Strună¹.

zăbăluță s.f. 1 Un fel de zăbală mai simplă, compusă din două bare îmbinate între ele, folosite pentru a conduce calul. 2 Zăbală (la colțurile gurii). Copilului îi apăruse o zăbăluță. • pl. -e. /zăbală + -uță.

ZĂBĂLUȚĂ, zăbăluțe, s. f. 1. Un fel de zăbală (1) mai simplă, compusă din două bare îmbinate între ele, servind pentru a conduce calul. 2. Zăbală (2). – Zăbală + suf. -uță.

ZĂBĂLUȚĂ, zăbăluțe, s. f. Un fel de zăbală mai simplă, compusă din două bare îmbinate între ele, servind pentru a conduce calul. Ion Leahu apucă dîrlogii cailor aproape de zăbăluțe. MIHALE, O. 509.

ZĂBĂLUȚĂ, zăbăluțe, s. f. Un fel de zăbală mai simplă, compusă din două bare îmbinate între ele, servind pentru a conduce calul. – Din zăbală + suf. -uță.

zăbăluță f. lănțișor la frâu prins sub fălcile calului.

zăbălúță f., pl. e (dim. d. zăbală). Zăbala cea mică (numită și trînzeluță, compusă din doŭă brațe de fer), care, de ordinar, ajunge p. a conduce calu. (Țăraniĭ nu se servesc de cît de ĭa). V. strună.

zăbeluță sf vz zăbăluță

zăbăluță s. f., g.-d. art. zăbăluței; pl. zăbăluțe

zăbăluță s. f., g.-d. art. zăbăluței; pl. zăbăluțe

zăbăluță s. f., g.-d. art. zăbăluței; pl. zăbăluțe

ZĂBĂLUȚĂ s. 1. v. strună. 2. v. ragadă.

ZĂBĂLUȚĂ s. 1. strună. (~ la zăbala căpăstrului.) 2. (MED.) ragadă, zăbale (pl.), (prin Ban.) zobele (pl.).