însoțire sf [At: CANTEMIR, HR. 179 / Pl: ~ri / E: însoți] 1 Petrecere a cuiva o bucată de drum Si: însoțit¹ (1), (înv) însoțitură (1). 2 Mers împreună într-o călătorie Si: însoțit¹ (2), (înv) însoțitură (2). 3 Acompaniere a cuiva la un instrument Si: însoțit¹ (3), (înv) însoțitură (3). 4 Asociere cu cineva Si: însoțit¹ (4), (înv) însoțitură (4). 5 Adăugare a unui argument pentru a completa sau a explica Si: însoțit¹ (5), (înv) însoțitură (5). 6 Căsătorie. 7 (Nob; îe) A lua întru ~ A se căsători. 8 (Pop) Împerechere.

ÎNSOȚIRE, însoțiri, s. f. 1. Acțiunea de a (se) însoți; întovărășire, acompaniere. 2. (Învechit) Faptul de a se căsători; căsătorie. Nu știu. Mi-i dragă fata. Am avut o nădejde de însoțire. SADOVEANU, O. VII 64. Văd niște mari piedici la însoțirea noastră. NEGRUZZI, S. I 19. A fost o-nsoțire ce trăia-n iubire. PANN, P. V. I 53. ♦ Nuntă, cununie. Toți zeii fură martori la însoțirea lor. ISPIRESCU, U. 11.

însoțire f. 1. acțiunea de a (se) însoți; 2. unire, căsătorie: a fost o însoțire ce trăia în iubire PANN; 3. fig. însoțirea morții cu asprul ger AL.

însoțíre f. Acțiunea de a saŭ de a te însoți.

însoțire s. f., g.-d. art. însoțirii; pl. însoțiri

însoțire s. f., g.-d. art. însoțirii; pl. însoțiri

însoțire s. f., g.-d. art. însoțirii; pl. însoțiri

ÎNSOȚIRE s. acompaniere, conducere, întovărășire, petrecere. (~ cuiva până la poartă.)

ÎNSOȚIRE s. v. casă, căsătorie, căsnicie, împerechere, împreunare, menaj, unire.

ÎNSOȚIRE s. acompaniere, conducere, întovărășire, petrecere. (~ cuiva pînă la poartă.)

însoțire s. v. CASĂ. CĂSĂTORIE. CĂSNICIE. ÎMPERECHERE. ÎMPREUNARE. MENAJ. UNIRE.

ÎNSOȚIREA CELORLALTE CATEGORII DE AVIAȚIE procedeu de acțiune folosit de aviația de vânătoare, care constă în acoperirea formațiilor celorlalte categorii de aviație împotriva atacurilor aviației de vânătoare inamice, prin zborul într-un dispozitiv de luptă comun. Acest procedeu se poate executa începând de la decolare pe tot timpul zborului sau pe anumite sectoare de traiect. Modul de însoțire și realizarea dispozitivului de luptă comun sunt stabilite de comandanții unităților de aviație însoțite și însoțitoare, pe baza unui plan întocmit pe timpul pregătirii misiunii de luptă.

ÎNSOȚÍRE (< însoți) s. f. 1. Acțiunea de a (se) însoți. ♦ (Pop.) Căsătorie. 2. Acțiunea prin care una sau mai multe arme (ex. artilerie de î., aviație de î.) sprijină cu focul lor lupta infanteriei și a tancurilor.