ȘUȘOTEALĂ, șușoteli, s. f. Faptul de a șușoti; zgomot foarte slab produs de cineva sau de ceva care șușotește; șușotit. [Var.: șoșoteală s. f.] – Șușoti + suf. -eală.

șușoteală sf [At: V. ROM. octombrie 1954, 143 / V: (reg) șoș~ / Pl: ~eli / E: șușoti + -eală] (Reg) 1 Șoptire (1). 2 (Pex) Zgomot produs de persoane care vorbesc cu voce scăzută Si: (reg) șoporoială (2), șoșoire (3), șoșoit (3), șoșoneală, șoșot (3), șușotire (2), șușotit (2), șușuială (4), șușuire (4), șușuit¹ (4), șușuitură (3).

ȘUȘOTEALĂ, șușoteli, s. f. Faptul de a șușoti; zgomot produs de cineva sau de ceva care șușotește; șușotit. [Var.: șoșoteală s. f.] – Șușoti + suf. -eală.

ȘUȘOTEALĂ, șușoteli, s. f. Faptul de a șușoti, vorbe spuse în șoaptă. – Variantă: șoșoteală s. f.

șoșoteală sf vz șușoteală

șușoteală s. f., g.-d. art. șușotelii; pl. șușoteli

șușoteală s. f., g.-d. art. șușotelii; pl. șușoteli

șușoteală s. f., g.-d. art. șușotelii; pl. șușoteli

ȘUȘOTEALĂ s. v. șoaptă.

ȘUȘOTEALĂ s. șoaptă, șușotit, (pop.) șopăcăială, șopăială, șopăit, (reg.) șoporoială, șoșoneală, șoșot, (prin Olt. și Munt.) pupuială, pupuit, (prin Olt.) pupuitură, (Transilv. și Mold.) șopot. (Se aude o ~ nedeslușită de glasuri.)