abstracție sf [At: MAIORESCU, D. I, 47 / V: (înv) ~țiune / Pl: ~ii / E: fr abstraction, lat abstractio, -onis] 1 Operație a gândirii prin care se desprind și se rețin unele dintre caracteristicile și relațiile esențiale ale obiectului cercetării. 2 (Ccr) Lucru abstract (1). 3 (Îe) A face ~ de ceva A nu lua în considerare Si: a ignora.

ABSTRACȚIE, abstracții, s. f. 1. Abstractizare. ◊ Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. 2. Lucru abstract. Ce spui d-ta este o pură abstracție. – Pronunțat: -ți-e. – Variantă: abstracțiune s. f.

ABSTRACȚIE, abstracții, s. f. Abstractizare; (concr.) lucru abstract. ◊ Expr. A face abstracție de... = a nu lua în considerare; a ignora. [Var.: abstracțiune s. f.] – Fr. abstraction (lat. lit. abstractio, -onis).

ABSTRACȚIE s.f. (Fil.) Rezultatul procesului de abstractizare (noțiune, concept, categorie). ◊ A face abstracție de = a ignora, a nu lua în considerare. ♦ Lucru abstract. [Gen. -iei, var. abstracțiune s.f. / cf. fr. abstraction, germ. Abstraktion, lat. abstractio].

abstracție s. f. 1. noțiune, idee rezultată din procesul de abstractizare. 2. abstractizare. ◊ a face ~ de = a nu lua în considerare. (< fr. abstraction, lat. abstractio)

abstracție, abstracții s.f. Abstractizare; rezultatul abstractizării.

ABSTRACȚIE ~i f. Proces al gândirii constând din desprinderea, menținerea și generalizarea însușirilor esențiale ale unor obiecte sau fenomene. ◊ A face ~ de... a nu lua în considerare; a ignora. [G.-D. abstracției; Sil. abs-trac-ți-e] /<fr. abstraction, lat. abstractio, ~onis

abstracțiune sf vz abstracție

*ABSTRACȚIUNE, *ABSTRACȚIE sf. 1 Faptul de a înlătura cu gîndul elementele străine obiectului de care ne ocupăm; a face ~ (de ceva), a nu se gîndi pentru moment, a lăsa la o parte, a nu pomeni, a nu ținea seamă, a socoti ca și cînd nar exista ¶ 2 🦉 Operațiune a spiritului care consideră în mod izolat o parte numai, o singură însușire a unui obiect, fără a ținea seamă de celelalte; rezultatul acestei acțiuni: minte aplecată spre abstracțiuni [fr. < lat.].

ABSTRACȚIUNE s.f. v. abstracție.

abstracți(un)e f. 1. fapta de a abstrage și rezultatul ei: lucrul abstras, care n’are altă realitate decât în spiritul nostru: fac abstracțiune de, nu țin seamă de...; 2. operațiunea spiritului care separă ceeace este unit în realitate: ex. a considera coloarea unei flori în afară de forma sau de mirosul ei.

*abstracțiúne f. (lat. abstráctio, -ónis). f. Operațiunea pin care izolăm în minte lucruri unite: Descartes, făcînd abstracțiune de faimoasa sa sistemă a vîrtejurilor, a fost un mare filosof. Pl. Preocupațiunĭ, visărĭ: e în abstracțiunĭ continue. A face abstracțiune de ceva, a nu considera ceva. – Și -ácție.

abstracție/abstracțiune (desp. -ți-u-) s. f., art. abstracția (desp. -ți-a) / abstracțiunea, g.-d. art. abstracției/abstracțiunii; pl. abstracții/abstracțiuni, art. abstracțiile (desp. -ți-i-) / abstracțiunile (dar numai: a face abstracție)

abstracție (-ți-e) / (lucru abstract) abstracțiune (-ți-u-) (dar numai: a face abstracție) s. f., art. abstracția (-ți-a) / abstracțiunea, g.-d. art. abstracției / abstracțiunii; pl. abstracții / abstracțiuni, art. abstracțiile (-ți-i-) / abstracțiunile

abstracție s. f. (sil. -ți-e; mf. abs-), art. abstracția (sil. -ți-a), g.-d. art. abstracției; pl. abstracții, art. abstracțiile (sil. -ți-i-)

abstracție

abstracțiune v. abstracție

ABSTRACȚIE s. abstractizare.

ABSTRACȚIE s. abstractizare.