ACTANT, actanți, s. m. (Lingv.) Protagonist, autor al acțiunii (într-o narațiune, într-o propoziție); participant la acțiunea exprimată de verb. – Din fr. actant.

ACTANT s. m. (lingv.) autor al acțiunii verbului; subiect. (< fr. actant, germ. Aktant)

actant s. m., pl. actanți

actant s. m., pl. actanți

actant s. m., pl. actanți

ACTANT 1. În accepția lui L. Tesniere, concept sintactico-semantic definit în raport cu verbul; desemnează persoanele sau lucrurile care participă la proces, iar sintactic, determinanții ceruți de verb și dependenți, prin restricții de formă, față de acesta. Verbele nu comportă același număr de actanți: verbe fără actant, numite avalente sau zero-valente (rom. plouă; fr. il pleut); verbe cu un actant, numite di- sau bivalente (rom. el citește o carte; fr. il lit un livre); verbe cu trei actanți, numite și trivalente (rom. el dă o carte copilului; fr. il donne le livre â Charles). Speciile de actanți se deosebesc semantic: cel care face acțiunea / cel care suferă / acțiunea / cel în beneficiul sau în defavoarea căruia se face acțiunea, și sintactic, după tipul de limbă și după marca* distinctivă primită. în limbile cu caz* morfologic, cei trei actanți se deosebesc prin forma de caz: nominativul / acuzativul / dativul (ex. Profesorul dă elevului o carte; el i-o dă); în limbile care nu cunosc caz morfologic sau folosesc mijloace mixte de marcare, distincția dintre actanți privește topica față de verb: antepusă / postpusă (fr. Alfred frappe Bernard), prezența/absența prepoziției (fr. Alfred donne le livre à Charles), ca și tipul de prepoziție (rom. Ion îl trimite pe Gheorghe la părinți). • În acest model de descriere, nominativul subiect este actant de același tip cu acuzativul obiect direct și cu dativul obiect indirect, producându-se, pentru prima dată. o includere a subiectului în sfera determinanților verbali. • În teoriile semantice ulterioare, conceptul devine în exclusivitate semantic; actantul desemnează o persoană sau un lucru angajat în proces și jucând un «rol»* în funcție de raportul față de proces și de alți actanți. Actantul se definește și nu există decât prin «rolul» semantic jucat în procesul actanțial. Alături de actant, circulă și se impun termenii rol*, caz* (profund), argument*. Actanții cei mai invocați sunt: pacientul*, agentul*, beneficiarul*, sursa*, locativul*, dar inventarul și termenii utilizați diferă de la un autor la altul, chiar de la o lucrare la alta. (Vezi ARGUMENT; CAZ_II; ROL.) 2. În naratologie, conceptul a fost introdus și redefinit de A J. Greimas: actantul este o clasă în care actorii* (= personajele) intră ca elemente componente, între actant și actor stabilindu-se un raport analogic cu cel dintre invariantă* și variante* în fonologie; invarianta pe care o constituie actantul se materializează în diversele povestiri concrete sub forma unor actori/ personaje care îndeplinesc aceeași funcție narativă. În analiza structurală a narației se preia deci o parte din accepția sintactică a conceptului (organizarea în jurul unui pivot verbal, așa cum îl definise Tesniere), dar se accentuează componenta sa semantică, prin aducerea în discuție a legăturii dintre actant și funcțiile narative*. • Greimas pornește de la analiza structurală a basmului popular inițiată de V.I. Propp și rafinată ulterior de CI. Bremond. Pentru Propp, personajele (Greimas preferă termenul actori) se definesc prin „sferele de acțiune” la care participă, sferele fiind alcătuite din fascicule de funcții care le sunt atribuite. Reducând în clasificare imensul număr de actori după funcțiile pe care aceștia le îndeplinesc, Propp stabilise 7 actanți posibili pentru basmul rusesc (răufăcătorul, donatorul, obiectul căutării, adjuvantul, mandatarul, eroul, pretinsul erou) încadrabili în 3 clase / funcții actanțiale: agent, pacient și beneficiar. • Aplicând aceste distincții într-o analiză semantică a structurilor narative culte, Greimas substituie triada (existentă explicit la Tesniere și deductibilă în teoria lui Propp) agent – pacient – beneficiar printr-un număr de 6 categorii ordonate în perechi de opoziții binare, constituind o structură actanțială de bază, care continuă să fie subordonată verbului: subiect vs. obiect (modalitatea lui a putea); remitent vs. destinatar (modalitatea lui a ști); adjuvant vs. opozant (modalitatea lui a vrea). • Relația dintre actant și actor este dublă: pe de o parte, se stabilește între cele două concepte un raport de incluziune, actorul desemnând ocurența, iar actantul clasa; pe de altă parte, un singur actor poate reprezenta reuniunea mai multor actanți (de ex., eroul unui basm poate îndeplini funcțiile actanțiale de subiect, dar și de destinatar sau chiar de adjuvant, în raport cu narația concretă în care figurează ca personaj). G.P.D. (1); M.M. (2).