ALTAR, altare, s. n. 1. Parte a bisericii, despărțită de naos prin catapeteasmă, în care se oficiază liturghia. ♦ Masă de cult, simbol al lui Hristos, pe care se oficiază liturghia, în Biserica creștină. 2. Ridicătură din piatră, pământ sau lemn pe care, în Antichitate, se aduceau jertfe zeilor. 3. (În expr.) Pe altarul patriei = (sacrificându-se, făcând totul) pentru patria sa. 4. (Tehn.) Perete de material refractar situat în spatele unui focar pentru a dirija flacăra. – Lat. altarium.

altar² sn [At: FRÂNCU – CANDREA, M. 97 / Pl: ~e / E: nct] (Mun; înv) Scrin în care se păstrau documentele, banii etc.

altar¹ sn [At: PSALT. SCH. 76/2 / V: (îrg) ~i, ~tariu / S: (înv) ~tari / Pl: ~e, (rar) ~uri / E: lat altarium] 1 Parte a bisericii în care preotul oficiază liturghia și care este despărțită de naos prin catapeteasmă. 2 (Fig) Biserică. 3 (Pex) Religie. 4 (Pfm) Cununie religioasă. 5 Ridicătură din pământ, piatră etc., pe care se aduceau, în vechime, jertfe zeilor. 6 Monument sacru. 7 Masă de cult pe care se oficiază liturghia, în biserica creștină. 8 (Îe) Pe ~ul patriei (Sacrificându-se) pentru patria sa. 9 (Teh) Perete de material refractar situat în spatele unui focar pentru a dirija flacăra.

ALTAR (pl. -are), †ALTARIU sn. 1 ⛪ Partea bisericii despărțită prin catapeteazmă de locul unde stau credincioșii și în care preotul săvîrșește taina liturghiei (🖼 80): a duce la ~, a duce la cununie ¶ 2 fig. Biserică, credință: a apăra cu toată tăria ~ul ¶ 3 fig. A se jertfi pe ~ul patriei ¶ 4 🏛 Ridicătură din piatră, pămînt sau lemn pe care cei vechi aduceau jertfe făceau libațiuni și săvîrșeau ceremoniile cultului (🖼 81) ¶ 5 🔧 Zidul de cărămidă refractară care servește a opri la clădirile mașinilor cu aburi, ca aerul să treacă prin cenușar direct în cutia de foc [lat. altarium].

ALTAR, altare, s. n. 1. Parte a bisericii, despărțită de naos prin catapeteasmă, în care se oficiază liturghia. ♦ Masă de cult pe care se oficiază liturghia, în biserica creștină. 2. Ridicătură din piatră, pământ sau lemn pe care, în antichitate, se aduceau jertfe zeilor. 3. (În expr.) Pe altarul patriei = (sacrificându-se, făcând totul) pentru patria sa. 4. (Tehn.) Perete de material refractar situat în spatele unui focar pentru a dirija flacăra. – Lat. altarium.

ALTAR, altare, s. n. 1. Parte a bisericii, despărțită de naos prin catapeteasmă, în care se oficiază liturghia. Popa l-a ponegrit și în altar pe Cuzea. PAS, L. I 10. Și-avea o fată, fata lui Icoană-ntr-un altar s-o pui COȘBUC, P. I 53. 2. Ridicătură din piatră, pămînt sau lemn, pe care, în vechime, se aduceau jertfe zeilor. (Fig.) Dar poate nu e dat oricui Să-nalțe un altar căminului. BENIUC, V. 25.

ALTAR, altare, s. n. 1. Parte a bisericii, despărțită de naos prin catapeteasmă, în care se oficiază liturghia; fig. religia creștină. 2. Ridicătură din piatră, pămînt sau lemn pe care, în vechime, se aduceau jertfe zeilor. [Var.: (înv.) oltar s. n.] – Lat. altarium.

ALTAR ~e n. 1) Parte într-o biserică în care preotul oficiază liturghia. 2) Masă de cult pe care se oficiază liturghia în biserica creștină. 3) (în antichitate) Loc ridicat sau masă pe care se aduceau jertfe zeilor. /<lat. altarium

altar n. 1. masă pentru sacrificii (la necreștini); 2. sf. masă unde preotul săvârșește leturghia; 3. chiliuța din dosul iconostasului, în mijlocul căreia s’află sf. masă sau prestolul; 4. fig. cult, religiune: al dragostei altar AL. [Lat. ALTARE, pe lângă slavicul oltar, de aceeaș origină: dublet lexic latino-slav ca sânt și sfânt].

altár n., pl. e (lat. altarium, altare și altar, d. altus, înalt; it. altare, fr. autel). La Romanĭ, rîdicătura pe care se ardeaŭ victimele la sacrificiŭ. La creștinĭ, acea parte a bisericiĭ unde servește preutu și unde e sfînta masă. – Vechĭ (și azĭ rar) și oltar, d. vsl. olŭtarĭ, bg. oltar, ung. oltár (tot d. lat.).

altari sn vz altar¹

altariu sn vz altar¹

altar s. n., pl. altare

altar s. n., pl. altare

altar s. n., pl. altare

altar.

ALTAR s. (BIS.) 1. (la creștini) sanctuar, (rar) pristol, (înv. și pop.) oltar, (înv.) jertfelnic, trebnic. 2. tabernacul.

ALTAR s. (BIS.) 1. (la creștini) sanctuar, (rar) pristol, (înv. și pop.) oltar, (înv.) jertfelnic, trebnic. 2. (la vechii evrei) tabernacol.

altar (altare), s. n. – Parte a bisericii în care se oficiază liturghia. – Var. altariu (înv.). Megl. altar, istr. altor. Lat. altār sau altārium (Pușcariu 68; Candrea-Dens., 49; REW 381; DAR; Philippide, II, 631); cf. alb. ljter, it. altare, prov., sp., port. altar. Există în rom. și dubletul oltar, din sl. olŭtarĭ (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 227; Cf. Gáldi, Dict., 148), cf. bg., sb., cr., slov., rus. oltar, ceh., mag. oltár. Forma oltar este înv.

PIATRA ALTARULUI, stâncă singuratică, sub forma unui pilon, cu abrupturi accentuate, reprezentând un martor de eroziune, situată în m-ții Giurgeu, alcătuită din calcare mezozoice. Domină valea Bicazului în chei. Alt.: 1.200 m. Alpinism.

Pro aris et focis (lat. „Pentru altar și cămin”) – Cicero, De natura deorum (III, 40) – Ara era la romani altarul din temple, iar focus era căminul închinat zeilor casei numiți „lari”. Formula aceasta (precedată de obicei de verbul „a lupta”, sau „a combate”, sau „a lua armele” etc.) exprimă poetic faptul că lupta se dă pentru patrie și cămin, pentru neam și familie, pentru interese naționale și totodată pentru interesul fiecăruia. LIT.

altar, altare s. n. restaurant; bar