brio² sn [At: VLAHUȚĂ, D. 15 / E: fr brio] 1 (Muz; îlav) Cu ~ Cu multă însuflețire Si: vioi. 2 (Îal) În mod remarcabil Si: strălucit.

brio² s.n. (muz.) Execuție cu multă vioiciune. ◊ Loc.adv. Cu brio = a) cu multă însuflețire; b) în mod remarcabil, strălucit, excepțional. Pornește cu mult brio grandioasa simfonie (CAR.). • /<it., fr. brio.

BRIO s. n. (Numai în loc. adv.). Cu brio = (mai ales în legătură cu executarea unei bucăți de muzică) cu multă însuflețire. Bacalbașa dirija acuma un an, cu talent și cu mult brio, o foaie literară. GHEREA, ST. CR. III 178. Călcînd pedala, porni cu brio primele tacturi de la figura-ntîi. VLAHUȚĂ, A. O. III 11. Pornește cu mult brio grandioasa simfonie. CARAGIALE, M. 165. – Pronunțat: bri-o.

BRIO s. n. (În expr.) Cu brio = cu multă însuflețire. – It. brio (fr. brio).

BRIO s.n. (Muz.; ca indicație de execuție) Cu brio = însuflețit, vioi, cu vervă, cu vioiciune. [Pron. bri-o. / < it., fr. brio].

BRIO² s. n. vioiciune, veselie, ♦ cu ~ = în mod remarcabil, strălucit. (< it., fr. brio)

BRIO n. muz. Tehnică înaltă de execuție muzicală. * Cu ~ a) cu multă vioiciune; însuflețit; vioi; b) cu mult succes; în mod strălucit; excepțional. /<it., fr. brio

brio n. Muz. 1. execuțiune vie; 2. fig. vioiciune, foc.

*brío n. idecl. (it. brio, de orig. celt.). Căldură, foc, vioicĭune în artă: a cînta cu brio, ce brio!

brio s. n., art. brioul (mai ales în: cu (mult) brio)

brio s. n., art. brioul

brio s. n.

brio s. m. – Însuflețire, vivacitate. It. brio, cf. fr. brio (accentul ca în it.).

brio (sau con ~), (cuv. și loc. it., „vervă, însuflețire”), indicație de expresie prin care se cere o însuflețire; se întâlnește adeseori în completarea unei indicații de tempo (2) (ex.: allegro con b.).