bădădăi vi [At: CREANGĂ, A. 142 / V: bâdâdâi / Pzi: ~dădăi și -iesc / E: ns cf mg bódologni] (Mol) 1 A hoinări. 2 A spune vorbe fără rost.

bădădăí vb. IV. intr. (reg.) A umbla fără rost, de colo-colo. Și de-atunci, ca mai ba să-l vadă cineva bădădăindpe ulițile Iașilor (CR.). • prez.ind. -iesc. și bădăduí vb. IV. /form. expr.; cf. magh. bódologni.

❍BĂDĂDĂI (-dăesc) vb. intr. Mold. A umbla încoace și încolo fără nici un rost: de atunci ca mai ba să-l vadă cineva bădădăind pe ulițele Iașilor (CRG.).

BĂDĂDĂI, bădădăiesc, vb. IV. Intranz. (Mold.) A umbla fără scop, de ici-colo, în neștire. V. hoinări. Și de-atunci, ca mai ba să-l vadă cineva bădădăind pe ulițile Iașilor. CREANGĂ, A. 142. – Variantă: bădădui (CREANGĂ, P. 302) vb. IV.

BĂDĂDĂI, bădădăiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A umbla fără rost, de colo-colo. [Var.: bădădui vb. IV]

A BĂDĂDĂI ~iesc intranz. pop. A umbla fără rost; a hoinări. /Onomat.

bădădăì v. Mold. a umbla într’o doară: umblă bădădăind ca un nebun CR. [Onomatopee].

bădădui vi [At: I. CR. II, 134 / Pzi: ~esc / E: bădădăi css] (Mol) 1 A hoinări. 2 A bădădăi (2).

bâdâdâi v vz bădădăi

bădăduí vb. IV. v. bădădăi.

BĂDĂDUI vb. IV. v. bădădăi.

bădădăĭésc v. intr. (rudă cu ung. bódologni și bódorogni, a horhăĭ, a rătăci. V. bălălăĭesc). Nord. Umblu în bobote, rătăcesc: a umble bădădăind pin oraș.

bădădăi (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bădădăiesc, 3 sg. bădădăiește, imperf. 1 bădădăiam; conj. prez. 1 sg. să bădădăiesc, 3 să bădădăiască

bădădăi (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bădădăiesc, imperf. 3 sg. bădădăia; conj. prez. 3 să bădădăiască

bădădăi vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bădădăiesc imperf. 3 sg. bădădăia; conj. prez. 3 sg. și pl. bădădăiască

BĂDĂDĂI vb. v. hoinări, pribegi, rătăci, vagabonda.

bădădăi vb. v. HOINĂRI. PRIBEGI. RĂTĂCI. VAGABONDA.

bădădăi (-ăesc, -it), vb. – A umbla fără rost, de colo-colo; a chefui. Formație expresivă, bazată pe imitarea sonoră a mișcării prin intermediul ritmului ternar bă-dă-dă. Corespunde creațiilor expresive bă-lă-lă și bă-nă-nă. Aparțin celei de a doua: bălălăi, vb. (a bălăbăni, a legăna); bălălăială, s. f. (bălăbăneală); bălălău, adv. (atîrnînd). Se bazează pe acestă ultimă asociere sonoră: bănănăi, vb. (a bălăbăni, a legăna); bănănăială, s. f. (bălăbăneală). Cea de a doua consonanță a produs și bălăbăni, vb. (a balansa, a legăna; a face eforturi, a se strădui) și bălăbăneală, s. f. (mișcare înceată), der. normal, care echivalează al treilea termen cu primul, ca în bîldîbîc, și pe care Cihac încearcă inutil să-l explice prin rut. valandati; în alternanța sa consonantică este posibil să fi intervenit și tc. balaban „mare” › sb., bg. balaban, care nu figurează în rom. decît ca nume de familie destul de comun. În sfîrșit, aceluiași ritm ternar îi aparține bălăngăni, bălăngăi, vb. (a bate clopotele), balang(a), interj. (bang!, dang!), formații în care imaginea vizuală a mișcării limbii clopotului se asociază cu creația onomatopeică (cf. balang și sp. talán). Totuși, Scriban preferă să-l explice pe bădădăi prin mag. bodológni „a hoinări”, pe bălăngăni prin mag. bólogatni, și pe bălăbăni prin mag. belebolundúlni „a se speti, a munci din greu”. Pentru caracterul expresiv al acestor formații, cf. Graur, BL, IV, 91-97; Iordan, BF, II, 184.