FANFARON, -OANĂ, fanfaroni, -oane, s. m. și f., adj. (Persoană) care face caz de calități închipuite, care se laudă cu meritele sale; lăudăros. – Din fr. fanfaron.

fanfaron, ~oană smf, a [At: ALEXANDRESCU, M. 270 / V: famf- / Pl: ~i, ~oane / E: fr fanfaron] 1-2 (Persoană) care se laudă cu calități închipuitte

FANFARON, -OANĂ, fanfaroni, -oane, s. m. și f., adj. (Persoană) care se laudă pentru calități închipuite, care face caz de meritele acțiunilor sale; lăudăros. – Din fr. fanfaron.

FANFARON, -OANĂ, fanfaroni, -oane, s. m. și f. (Rar la f.) Persoană care se laudă cu calități închipuite; îngîmfat, lăudăros. Nu, draga mea, nu-i de noi lumea asta de irozi, de trîntori și de fanfaroni. VLAHUȚĂ, O. A. 363. S-a vorbit într-o casă de un fanfaron mare, Declamînd sentimenturi ce singur nu le are. ALEXANDRESCU, P. 93. ◊ (Adjectival) Zugravul fanfaron nu-i era lui pe plac. PAS, Z. I 205.

FANFARON ~oană (~oni, ~oane) și substantival 1) Care se laudă pe sine în mod exagerat; caracterizat prin exces de laudă pentru calitățile sale; lăudăros. 2) (despre manifestări ale oamenilor) Care denotă o afecțiune de bravură; marcat prin bravură exagerată. /<fr. fanfaron

fanfaron a. lăudăros, palavragiu.

*fanfarón, -oánă adj. și s. (fr. fanfaron, d. sp. fanfarrón, de unde și it. fanfarone. V. farfara). Lăudăros, înfumurat, îngînfat.

fanfaron adj. m., s. m., pl. fanfaroni; adj. f., s. f. fanfaroană, pl. fanfaroane

fanfaron adj. m., s. m., pl. fanfaroni; adj. f., s. f. fanfaroană, pl. fanfaroane

fanfaron s. m., adj. m., pl. fanfaroni; f. sg. fanfaroană, g.-d. art. fanfaroanei, pl. fanfaroane

fanfaron

FANFARON s., adj. v. lăudăros.

FANFARON s., adj. lăudăros, (rar) lăudăcios. (Nu e decît un ~.)