oblu² sn [At: LIUBA – IANA, M. 100 / Pl: ~uri / E: ger Hobel] (Ban; Trs) 1 Rindea. 2 Mistrie.

OBLU¹ (f. oablă) I. adj. 1 Neted, șes: toată acea lată și oablă cîmpie se arătă scăldată într’o lumină gălbuie (ODOB.) ¶ 2 Drept: fagii și brazii cei mai obli și mai groși îi strîmba de-i făcea gînji (RET.); Dar mîndra cu șubeica E oablă ca secerea (IK.-BRS.); pe asemenea coaste oable sînt cărările caprelor și a hoților (SAD.). II. adv. Drept: lăsăm drumul mare și-o luăm ~ pe cărări de codru și pe scursuri de puhoaie (VLAH.); un surtuc, ale cărui poale lungi îi cădeau ~ pe genunchi (GN.); dar odată sare Țiganul ~ în picioare (RET.) [vsl. oblŭ „rotund”].

OBLU² sm. 🔧 Băn. Rîndea [germ. Hobel].

oblu n. Tr. rândea. [Nemț. HOBEL].

1) óblu n., pl. urĭ și oable (germ. hobel, ceh. hobl, pol. hebel). Trans. Rîndea, gealăŭ. V. oblesc.

oblu, oable, s.n. (înv.) rindea, gealău.