OBOI, oboaie, s. n. Instrument muzical de suflat în formă de tub, cu ancie dublă, construit din lemn special, cu găuri și cu clape, folosit mai ales în orchestră. – Din it. oboe, germ. Oboe.

oboi sn [At: FILIMON, O. II, 278 / V: (înv) ~ie / Pl: ~oaie / E: it oboe, ger Oboe] Instrument muzical de suflat, în formă de tub cu găuri și cu clape, cu ancie dublă, constituit din lemn special și folosit mai ales în orchestră.

OBOI, oboaie, s. n. Instrument muzical de suflat în formă de tub, cu ancie dublă, construit din lemn special, cu găuri și cu clape, folosit mai ales în orchestră. – Din it. oboe, germ. Oboe.

OBOI, oboaie, s. n. Instrument muzical de suflat, în formă de tub cu ancie dublă, construit din lemn (de abanos sau de cedru), cu găuri și clape, folosit mai ales în orchestră; are o sonoritate potrivită pentru a crea o atmosferă pastorală melancolică. Alăturea ursuz platanul mîncat și găurit de ploi Prin scorburile lui respiră cu note grave de oboi. ANGHEL-IOSIF, C. M. N 37. O instrumentație bizară din concertul căreia nu lipsea nici piculina, nici oboiul. HOGAȘ, M. N. 86.

OBOI s.n. Instrument muzical de suflat, din lemn, în formă de tub, cu ancie dublă, cu găuri și cu clape. [Cf. it. oboe, germ. Oboe, fr. hautbois].

OBOI s. n. instrument muzical de suflat, din lemn, în formă de tub, cu ancie dublă, cu găuri și clape. (< it. oboe, germ. Oboe)

OBOI oboaie n. Instrument muzical de suflat constând dintr-un tub conic de lemn, cu ancie dublă, cu orificii laterale și cu clape. /<it. oboe, germ. Oboe

*obóĭ n., pl. oaĭe (fr. hautbois, d. haut, înalt, și bois, lemn; it. oboè; germ. hoboe, rus. gobóĭ, gobóĭa). Clarinet care scoate niște sunete maĭ groase și de o mare dulceață. V. fagot.

oboie sn vz oboi

hoboe f. instrument muzical de vânt (= fr. hautbois).

oboi¹ (instrument muzical) s. n., pl. oboaie

oboi s. n., pl. oboaie

oboi s. n., pl. oboaie

oboi

oboiu, -boaie.

OBOI s. (MUZ.) (înv.) piscoi. (Cântă la ~.)

OBOI s. (MUZ.) (înv.) piscoi. (Cîntă la ~.)

oboi (-iuri), s. n. – Instrument muzical de suflat. – Var. pl. oboaie. Fr. haut-bois, prin intermediul germ. Hoboe. – Der. oboist, s. m. (cîntăreț la oboi).

oboi (it. oboe [înv. oboè]; fr. hautbois; germ. Oboe), instrument de suflat din lemn, alcătuit dintr-un tub sau con de lemn, cu ancie* dublă. Tubul poate fi divizat în trei părți, două din din ele reprezentând corpul instr. iar a treia constituind pavilionul*. Pavilionul contribuie la obținerea sonorităților grave. Corpul o. prezintă orificii care pot fi închise sau deschise cu ajutorul unui sistem mecanic de pârghii și clape (2). Acest mecanism realizează variația înălțimii* sunetelor. O. are o întindere de două octave* și jumătate, de la si bemol-sol³. Din familia o. mai fac parte oboe da caccia*, oboe d’amore, cornul englez*, ob. bariton. O. are un timbru nazal, dar poate cânta foarte dulce, cu nuanțe melancolice, fiind folosit ca instr. solo sau în orch. tocmai spre a sublinia asemenea momente melodice. În partitura* de orch., partida* o. se scrie pentru 2-3 o., pe 1-2 portative*, sub partida de flaut*. O. 2 (sau 3) poate schimba cu cornul englez la indicația muta* in corno inglese*. O. actual are strămoși foarte îndepărtați. Încă din antic. grecii îl clasificau în categoria aulos*-ului, iar romanii îl denumeau tibia*. O. a evoluat lent, fără schimbări bruște, forma sa rămânând aproape neschimbată. Primul o. mai apropiat de forma actuală a fost probabil inventat prin sec. 17 de Jean Hotteterre și Michel Philidor, la curtea Franței. Experimentele ulterioare (întreprinse și în Anglia, Italia și Germania) au vizat în primul rând obținerea unei sonorități curate pe toată întinderea gamei* cromatice*. Astăzi s-a ajuns la folosirea a două tipuri de o., care diferă între ele prin dispoziția găurilor și a clapelor, precum și prin dimensiunea tubului. Un tip este construit după sistemul it., iar celălalt după sistemul fr. Lorée. De mare importanță pentru calitatea sunetelor o. este ancia și, în acest sens, instrumentistul este propriul său constructor, având misiunea de a-și confecționa singur anciile și de a le adapta pentru propriile sale buze. Datorită perfecționării tehnice a construcției și a virtuozității la care au ajuns oboiștii, o. are o funcție din ce în ce mai importantă în orch., încredințându-i-se pasaje dificile și de mare expresivitate, în lucrări simf. de Ravel, Stravinski ș.a. În muzica simf. românească contemporană o. apare ca instr. solist în concerte de Theodor Grigoriu (Concert pentru dublă orch. de cameră și o.), Mircea Basarab, Adrian Rațiu (Concert pentru o. fag. și orch. de coarde). Abrev. în partituri: ob.

OBÓI (< it., germ.; {s} fr. hautbois „copac înalt”) s. n. Instrument muzical de suflat, din lemn, de forma unui tub cu ancie dublă, cu găuri și cu clape. Provenit din străvechile fluiere, utilizat în antichitate în Orient și în Europa. Introdus în orchestră în Franța (1670), a evoluat către forma actuală în sec. 19. Folosit ca instrument solist sau în formațiile de muzică de cameră, în orchestre simfonice, de operă etc., are un sunet pătrunzător, clar și un colorit pastoral.