PLEAȘĂ s.f. 1. (Mold., ȚR, Ban.) Chelie. A: Scuipîndu-i-să pleașa. B 1775, 74^v. Fiind cu pleșul scuipat. B 1779, 44^v. B: Plĕšĭ. Pleașă. LEX. 1683, 44^r. Se va face în pleașa lui sau în tîrcăvirea lui pipăire albă. BIBLIA (1688); cf. MARDARIE, 196. C: Plésshe. Calvities. AC, 361. 2. (Mold.) Loc lipsit de vegetație. La suișul muntelui una era potica ... carea în pleșea muntelui prea cu lesne închizîndu-să, pre aiurea de suit alt drum și altă cale nici era, nici să afla. CI, 169. Variante: pleș s.n. (B 1779, 44^v). Etimologie: sl. plĕšĭ. Cf. t î r c ă v i r e.

pleáșă f., pl. eșe (vsl. plĭešĭ). Vechĭ. Pleșuvie, pele pleșuvă.

pleș¹, pleașă [At: BIBLIA (1688), 79²/4 / V: pleșă sf / Pl: ~i, ~e, (3) ~uri / E: slv плѣшь] 1 a (Îvp; d. oameni) Chel. 2 a (D. cap, creștet, frunte etc.) Care nu are păr Si: chel, pleșuv (2). 3 snf (Îrg) Chelie. 4 a (Reg; d. cai) Care are o pată albă în frunte. 5 a (Rar; pan; d. munți, dealuri, soluri etc.) Sterp. 6 sf Pleșuvie (4).

pleș, pleáșă adj., pl. f. eșe (vsl. plĭešĭ, plĭešina, pleșuvie). Est. Ban. Pleșuv. Fără arborĭ: munte pleș. Boŭ pleș, boŭ c’un corn în sus, și cu altu’n jos. S. m. (subînț. munte) saŭ n., pl. urĭ (subînț. pisc). Munte orĭ pisc pleșuv. V. cherapleș.

pleașă (loc fără vegetație) s. f., pl. pleșuri

PLEAȘĂ s. v. calviție, chelie, pleșuvie.

pleașă s. v. CALVIȚIE. CHELIE. PLEȘUVIE.

pleașă (-eșe), s. f. – Chelie, calviție. Sl. plĕsĭ (Miklosich, Lexicon, 578; Cihac, II, 262), cf. slov. plês, ceh. pleš. – Der. pleș, adj. (chel); pleșuv (var. pleșug, pleșiv), adj. (chel), cf. sl. plĕsivŭ, slov. plĕsiv; pleși (var. plesuvi), vb. (a pierde părul, a cheli); pleșuvie (var. pleșugie), s. f. (chelie). Cf. ALR, I, 12; circulă numai în V, NV și Mold.