19 definiții pentru rechizitoriu

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

RECHIZITORIU, rechizitorii, s. n. 1. Cuvântare a procurorului în care acesta expune, în fața instanțelor de judecată, motivele pe care se sprijină acuzarea. ♦ Act prin care procurorul deschide acțiunea penală împotriva infractorului și dispune trimiterea lui în judecată. 2. Fig. Acuzare gravă și violentă. [Var.: rechizitor s. n.] – Din fr. réquisitoire.

rechizitoriu sn [At: RUSSO, S. 115 / V: ~tor, ~ium / Pl: ~ii / E: fr réquisitoire, lat requisitorium] 1 (Jur) Act prin care procurorul pune în mișcare acțiunea penală împotriva unui infractor și dispune trimiterea lui în judecată. 2 Cuvântare a procurorului în care acesta expune în fața instanțelor de judecată punctele pe care se sprijină acuzarea. 3 (Fig) Acuzare gravă (și violentă) bazată pe o amplă documentare.

RECHIZITORIU, rechizitorii, s. n. 1. Cuvântare a procurorului în care acesta expune, în fața instanțelor de judecată, punctele pe care se sprijină acuzarea. ♦ Act prin care procurorul deschide acțiunea penală împotriva infractorului și dispune trimiterea lui în judecată. 2. Fig. Acuzare gravă și violentă. [Var.: rechizitor s. n.] – Din fr. réquisitoire.

RECHIZITORIU, rechizitorii, s. n. 1. Act elaborat de procuror prin care acesta cere judecarea (și pedepsirea) unui vinovat. ♦ Cuvîntare a procurorului, în care acesta expune, în fața instanței de judecată, punctele pe care se sprijină acuzarea. 2. Fig. Acuzare gravă și (uneori) violentă. Rechizitoriul violent al lui Nicolaie Bălcescu împotriva castei dominante și poziția sa intransigentă au făcut ca izgonirea lui din țară să fie prelungită. SADOVEANU, E. 52. Trece la un rechizitoriu al claselor conducătoare. C. PETRESCU, Î. II 86.

RECHIZITORIU s.n. 1. Act prin care un procuror își sprijină acuzarea și cere condamnarea unui acuzat. ♦ Expunere a procurorului în care acesta arată punctele de acuzare. 2. (Fig.) Acuzare violentă, bazată pe o amplă documentare. [Pron. -riu, pl. -ii, var. rechizitor s.n. / cf. fr. réquisitoire].

RECHIZITORIU s. n. 1. expunere a procurorului într-o instanță în care se formulează punctele pe care se sprijină acuzarea. 2. (fig.) acuzare gravă și violentă. (< fr. réquisitoire, lat. requisitorium)

RECHIZITORIU ~i n. 1) Cuvântare de acuzare a procurorului la un proces judiciar. 2) Act procesual prin care procurorul trimite în judecată un inculpat. 3) Acuzație gravă și violentă. /<fr. réquisitoire

rechizitoriu n. 1. acuzare făcută de ministerul public într’un tribunal; 2. fig. imputări violente.

*rechizitóriŭ n. (d. lat. requisitum, supinu luĭ requirere, a întreba; fr. requisitoire. V. rechizițiune). Acuzarea pronunțată de procuror la judecată. Fig. Acuzațiune violentă.

RECHIZITOR s. n. v. rechizitoriu.

rechizitorium sn vz rechizitoriu

RECHIZITOR s.n. v. rechizitoriu.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

rechizitoriu [riu pron. rĭu] s. n., art. rechizitoriul; pl. rechizitorii, art. rechizitoriile (desp. -ri-i-)

rechizitoriu [riu pron. rĭu] s. n., art. rechizitoriul; pl. rechizitorii, art. rechizitoriile (-ri-i-)

rechizitoriu s. n. [-riu pron. -riu], art. rechizitoriul; pl. rechizitorii, art. rechizitoriile (sil. -ri-i-)

rechizitor (= rechizitoriu) s. n., pl. rechizitorii

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

RECHIZITORIU (< fr. réquisitoire < lat. requisitus, căutat) În elocința juridică, discurs rostit de procuror înaintea tribunalului și în care se cere aplicarea legii împotriva celui ce s-a făcut vinovat de vreo crimă sau alt delict. Apărător al moralei și societății, magistratul însărcinat cu această grea misiune este obligat să se mențină în limitele justiției, neavînd dreptul să exagereze vina inculpatului, nici să ceară o pedeapsă mai mare decît fapta acestuia.

Intrare: rechizitoriu
rechizitoriu substantiv neutru
  • pronunție: rechizitorĭu
substantiv neutru (N53)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • rechizitoriu
  • rechizitoriul
  • rechizitoriu‑
plural
  • rechizitorii
  • rechizitoriile
genitiv-dativ singular
  • rechizitoriu
  • rechizitoriului
plural
  • rechizitorii
  • rechizitoriilor
vocativ singular
plural
rechizitorium
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
rechizitor substantiv neutru
substantiv neutru (N27)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • rechizitor
  • rechizitorul
  • rechizitoru‑
plural
  • rechizitorii
  • rechizitoriile
genitiv-dativ singular
  • rechizitor
  • rechizitorului
plural
  • rechizitorii
  • rechizitoriilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

rechizitoriu, rechizitoriisubstantiv neutru

  • 1. Cuvântare a procurorului în care acesta expune, în fața instanțelor de judecată, motivele pe care se sprijină acuzarea. DEX '09 DLRLC DN
    • 1.1. Act prin care procurorul deschide acțiunea penală împotriva infractorului și dispune trimiterea lui în judecată. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
  • 2. figurat Acuzare gravă și violentă. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
    • format_quote Rechizitoriul violent al lui Nicolaie Bălcescu împotriva castei dominante și poziția sa intransigentă au făcut ca izgonirea lui din țară să fie prelungită. SADOVEANU, E. 52. DLRLC
    • format_quote Trece la un rechizitoriu al claselor conducătoare. C. PETRESCU, Î. II 86. DLRLC
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.