ROCOCO adj. invar. 1. (În arhitectură și în arta decorativă; în expr.) Stil rococo = stil artistic (răspîndit în secolul al XVIII-lea, provenind din Franța) caracterizat printr-o bogăție excesivă de linii curbe și ghirlande împletite asimetric încrustate cu cochilii etc. Stilul arhitectural al bisericilor [din Havana] e acela al Renașterii spaniole, amestecat cu acel rococo iberic. RALEA, O. 51. 2. Fig. Extravagant. Cîteva conferinți la Ateneu, cu subiecte rococo, vor fi indispensabile. VLAHUȚĂ, la CADE.

ROCOCO adj. invar. 1. Stil rococo (și s.n.) = stil de ornamentație de origine franceză răspîndit în sec. XVIII, care se caracterizează printr-o deosebită bogăție a decorului, prin tendința spre asimetrie și spre complicare a planurilor arhitectonice, printr-o cromatică bogată etc. V. rocaille. 2. Stil în istoria literară de la sfîrșitul sec. XVIII care implică, pe de o parte, înclinația spre anume genuri și specii, iar pe de alta, o manieră și anumite modalități specifice ale expresiei. 3. (Fig.) Extravagant, ieșit din comun. [< fr. rococo, cf. rocaille – pietriș].

ROCOCO adj. inv. stil ~ (și s. n.) = stil de ornamentație în arhitectură și arta decorativă din sec. XVIII, de origine franceză, care urmează barocului, printr-o deosebită bogăție a decorului, prin tendința spre asimetrie și spre complicare a planurilor arhitectonice, printr-o cromatică bogată etc. ◊ (p. ext.) demodat și puțin ridicol. (< fr. rococo)

rococo n. 1. stil de arhitectură sau de mobilare caracterizat prin profuziunea ornamentelor, a scoicilor incrustate, a ghirlandelor împletite în mod afectat; 2. se zice de ceeace pare învechit și de rău gust: subiect rococo.

*rococó n. fără pl. (fr. rococo, d. rocaille, petricele, scoĭcĭ). Un fel de stil la case și mobile caracterizat pin ornamente cu scoĭcĭ încrustate (supt Ludovic XV și XVI în Francia). Adj. Stil rococo. Iron. De modă veche: subĭect rococo.

rococo¹ adj. invar. (ornamente ~)

rococo² s. n., art. rococoul

rococo² s. n., art. rococoul

rococo s. n., adj. invar.

ROCOCÓ (< fr.) adj. Stil ~ = (și subst.) stil în arta europeană a sec. 18, urmând barocului și precedând stilul neoclasic. Renunțând la ordinele clasice, arhitectura rupe cu tradiția într-o nouă concepție, conform căreia formele diferă de funcție, iar relația dintre interior și exterior nu este obligatorie. Decorația arhitecturală de interior și mobilier capătă o deosebită importanță, odată cu artele minore în general, r. adoptând o ornamentație excesivă cu un repertoriu nou de motive (embleme, atribute de zeități mitologice, imitarea unor elemente naturale ca grotele, stâncile, scoicile). În pictură și sculptură domină subiectele galante, frivole, idila bucolică. Arta r. manifestă o preferință pentru culorile deschise și strălucitoare, pentru liniile ușoare și răsucite, compoziția asimetrică, pitoresc și rafinament. R. a predominat în Franța în prima jumătate a sec. 18, cunoscând câteva faze de dezvoltare (stilurile regență, rocaille, Pompadour) și s-a răspândit și în restul Europei. ♦ P. ext. Demodat și puțin ridicol.