urui¹ sn [At: CADE / V: huroaie sf, huroi, h~, uroaie, uroi / Pl: ? / E: pvb urui³] (Olt; Ban) Urluială (2).

❍URUI¹ = URLUI.

URUI²... 👉 HURUI...

uroaie sf vz urui¹

uroi s vz urui¹

HURUI¹, URUI¹ (-uesc, -uiu) I. vb. intr. 1 A face sgomot ca roatele unui car sau unei trăsuri pe caldarîm, sau ca niște pietre ce se rostogolesc lovindu-se unele de altele, a durui: un pod nesfîrșit huruie sub roate (IRG.); Treceau bărbați, treceau femei, Și uruiau trăsuri pe stradă (COȘB.); cărbuni, piatră, baloturi grele de mărfuri s’asvîrl huruind pe jghiaburi de lemn (VLAH.) ¶ 2 A hîrîi ¶ 3 A gongoni (despre porumbei). II. vb. refl. Băn. Trans. a se surpa, a se nărui: la marginea orașului văzu o casă care era să se huruie de veche (RET.).

† HURUI², URUI² (-uesc) vb. tr. Băn. Olten. 🏚 A urlui: în rîșnițe ... cucuruzul se uruește pentru a se da vitelor (LIUB.).