ÎNCUIA, încui, vb. I. 1. Tranz. A închide cu ajutorul unui zăvor, al unui lacăt, al unei chei etc. ♦ A reține pe cineva într-o încăpere închisă cu cheia. ♦ Refl. A se închide (singur), a se izola într-o încăpere. ♦ Fig. (Fam.) A face pe cineva să nu mai aibă ce să răspundă; a închide gura cuiva, a înfunda. 2. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) constipa. – Lat. incuneare.

încuia [At: CORESI, EV. 50/35 / V: (înv) încui, (Ban) ~una (Pzi: încun) / Pzi: încui / E: ml *(in)cuneo, -are] 1-2 vtr A (se) închide cu ajutorul unui zăvor, al unui lacăt. 3 vt A ține pe cineva închis într-o încăpere. 4 vr A se izola într-o încăpere. 5 vt (Fig; pfm) A face pe cineva să nu mai aibă ce răspunde. 6-7 vtr (Pop) A (se) constipa. 8 vt A bara un drum. 9-10 vtr (Fig; d. gură, urechi) A (se) astupa. 11 vt (Trs; înv; fig) A încheia. 12 vr (Fig; pex) A se însingura. 13 vr (Pop; d. femei însărcinate) A nu putea naște. 14 vr (Pop; d. femei) A nu putea avea copii. corectat(ă)

ÎNCUIA (-cuiu) vb. tr. și refl. 1 A (se) încchide cu cheia: ~ ușa, poarta, dulapul; ~ cu cheia, cu un lacăt; încuiase banii în sertarul biroului, ca de obiceiu (VLAH.); a se ~ în odaie ¶ 2 🩺 Ⓟ A se constipa [lat. incuneare].

ÎNCUIA, încui, vb. I. 1. Tranz. A închide cu ajutorul unui zăvor, al unui lacăt etc. ♦ A reține pe cineva închis într-o încăpere. ♦ Refl. A se închide (singur), a se izola într-o încăpere. ♦ Fig. (Fam.) A face pe cineva să nu mai aibă ce să răspundă; a închide gura cuiva, a înfunda. 2. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) constipa. – Lat. incuneare.

ÎNCUIA, încui, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la uși, porți, lacăte, p. ext. la încăperi, case) A închide cu cheia, cu zăvorul. Doamna Vorvoreanu se ridică, se duse pînă la ușă lovindu-se de mobile pe întunerec, încuie ușa cu cheia. DUMITRIU, N. 83. Încuiase casa mama, își luase pruncii în brațe și se întorsese la bunică-mea. STANCU, D. 6. Credinciosul împăratului, încuind ușa pe din afară... le zice cu răutate. CREANGĂ, P. 251. ♦ (Cu privire la ființe sau la obiecte) A izola într-o încăpere închisă cu cheia. Mînă caii în grajd, îi încuie. EMINESCU, N. 21. ♦ Fig. (Familiar, cu privire la persoane) A înfunda, a lăsa rușinat, încurcat, fără putință de a mai răspunde. 2. (Popular) A constipa.

A ÎNCUIA încui tranz. 1) (ușa, camere etc.) A închide cu o încuietoare. 2) (ființe sau obiecte) A separa într-o încăpere închisă cu o încuietoare. 3) pop. A face să se încuie. /<lat. incuneare

A SE ÎNCUIA mă încui intranz. A căpăta constipație; a se constipa. /<lat. incuneare

încuiá v. a (se) închide cu cheia. [Lat. CUNEARE].

încui v vz încuia

ÎNCUIAT adj. 1 p. ÎNCUIA ¶ ¶ C. NEÎNCUIAT ¶ 2 🩺 Ⓟ Constipat.

încúĭ, a -ĭá v. tr. (d. cuĭ [ca lat. cláudere, clúdere, a închide, d. clavus, cuĭ, că vechile cheĭ eraŭ ca niște cuĭe]. V. închid, cheĭe). Închid cu cheĭa. Constip.

încuia (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. încui, 3 încuie, 1 pl. încuiem; conj. prez. 1 și 2 sg. să încui, 3 să încuie; imper. 2 sg. afirm. încuie(-l, încui-o); ger. încuind

încuia (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. încui, 3 încuie, 1 pl. încuiem; conj. prez. 3 sg. să încuie; ger. încuind

încuia vb., ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. încui, 3 sg. și pl. încuie, 1 pl. încuiem; ger. încuind

încuia (ind. prez. 1 sg. încui, 3 sg. și pl. încuie, 1 pl. încuiem)

încuiu, -uie 3 ind. și conj., -uiam imp.

încuia (încui, încuiat), vb. – 1. A închide cu cheia. – 2. A închide, a astupa. – 3. A constipa. Lat. cŭneāre, de la cŭneus (Pușcariu 827; Candrea-Dens., 427; REW 2392; DAR), cf. sicil. incuńari, engad. inkuńer, sard. kundzare (Wagner, 110), inkundzare. Se consideră (Tiktin; DAR) că semantismul se explică prin uzanța veche de a încuia în cuie. Este de presupus mai curînd că lat. cuneus „cui” a ajuns probabil să însemne și „cheie”, ca clavus față de clavis. După Capidan, Dacor., II, 631, mr. ancuñare „a arde” este același cuvînt lat. – Der. încuietoare, s. f. (dispozitiv care încuie ceva); încuiere, s. f. (acțiunea de a încuia; constipație); încuietură, s. f. (constipație); încuietor, adj. (care încuie). Descuia, vb. (a deschide o ușă, o poartă, etc. încuiate cu cheia) poate reprezenta la fel de bine un lat. dĭscuneāre (Densusianu, Hlr., 169; Pușcariu 511; Candrea-Dens., 437; Tiktin; Candrea), cf. sard. diskundzare, sau să se fi format în rom., ca închide-deschide. – Der. descuietoare, s. f. (ușiță, portiță).

încuia, încui v. t. a face pe cineva să nu mai aibă ce să răspundă; a face pe cineva să tacă

ÎNCUIA vb. v. constipa.

ÎNCUIA vb. 1. a închide, a pune, a trage. (A ~ zăvorul la ușă.) 2. a (se) fereca, a (se) închide, a (se) zăvorî. (A ~ o casă; s-a ~ în casă.) *3. (fig.) a înfunda. (L-a ~ cu replica lui.)

ÎNCUIA vb. 1. a închide, a pune, a trage. (A ~ zăvorul la ușă.) 2. a (se) fereca, a (se) închide, a (se) zăvorî. (A ~ o casă; s-a ~ în casă.) 3.* (fig.) a înfunda. (L-a ~ cu replica lui.)

încuia vb. v. CONSTIPA.

A încuia ≠ a descuia

încuiá, încui, v.t.r. 1. (t.) A închide. 2. (r.) A se constipa. – Lat. *(in)cuneare (DEX, MDA).

încuia, încui, vb. tranz., refl. – 1. (tranz.) A închide. 2. (refl.) (med.; pop.) A se constipa. – Lat. *(in)cuneare (< cuneus) (Pușcariu, CDDE, DA, cf. DER; Șăineanu, DEX, MDA).