ȚUGUIAT, -Ă, țuguiați, -te, adj. Ascuțit, prelungit în formă de țugui. – V. țuguia.

țuguiat, ~ă a [At: PISCUPESCU, O. 144/11 / V: ~glu~, țuclu~, ~it / Pl: ~ați, ~e / E: țuguia] 1 Ascuțit spre vârf Si: (reg) cucuiat (3), țuțuiat (1), țuțurat¹ (1). 2 Prelungit în formă de țugui¹ (6) Si: (reg) cucuiat (2), țuțuiat (2), țuțurat¹ (2). 3 (Reg; d. păsări) Care are țugui¹ (11) Si: moțat, (reg) cucuiat (4), pupuiat². 4 (D. buze) Strâns, rotunjit și întins înainte.

ȚUGUIAT, ȚUGUIET adj. p. ȚUGUIA Subțiat la vîrf, conic: intrăm în răcoroasa pădure de brazi ce acopere ca o căciulă vîrful țuguiat al muntelui (VLAH.); acoperemintele țuguiate de olane mucegăite (EMIN.); purta pe cap o tichie țuguiată cu clopoței (CAR.); trec Tirolezi cu pălăriile lor țuguiete și împodobite cu pene de păun (ODOB.).

ȚUGUIAT, -Ă, țuguiați, -te, adj. Ascuțit, prelungit în formă de țugui. [Pr.: -gu-iat] – V. țuguia.

ȚUGUIAT, -Ă, țuguiați, -te, adj. Ascuțit, prelungit în formă de țugui. Cuibărite între stînci, casele cu acoperișul țuguiat de fîn fumegă în asfințit. C. PETRESCU, S. 226. (Cu pronunțare regională) «Cetățuia», un schituleț înfipt în vîrful unui deal înalt și țuguiet. VLAHUȚĂ, R. P. 86. Urechile-i țuguiete, cu pămătufuri de peri negri la vîrf, se ridicase drepte. ODOBESCU, S. III 187. ♦ Fig. Înălțat, cocoțat. Pare că privesc încă acei ochelari țuguieți pe nasul lui uriaș. NEGRUZZI, S. I 8. – Variantă: țuguit, -ă (EMINESCU, N. 51) adj.

țuguiat a. terminat cu un vârf.

țuguĭát, -ă adj. În formă de țuguĭ, ascuțit: om cu capu țuguĭat, un munte țuguĭat. V. stîrminos.

țucluiat, ~ă a vz țuguiat

țugluiat, ~ă a vz țuguiat

țuguit, ~ă a vz țuguiat

țuguiat adj. m., pl. țuguiați; f. sg. țuguiată, pl. țuguate

ȚUGUIAT adj. 1. moțat, (reg.) țogoșat. (Căciulă ~.) 2. (pop.) sulatic, (prin Transilv.) pupuiat. (Căpițe ~.) 3. v. ascuțit.

ȚUGUIAT adj. 1. moțat, (reg.) țogoșat. (Căciulă ~.) 2. (pop.) sulatic, (prin Transilv.) pupuiat. (Căpițe ~.) 3. ascuțit, (reg.) vîrfuit. (O culme ~.)